29 noiembrie 2010

Ce să faci atunci când te plictiseşti

Cred că fiecare dintre noi a trecut prin asta. Şi eu am trecut şi ştiu cât de măcinătoare este senzaţia. Este ca şi când viaţa devine dintr-o dată mai lungă şi ceasul continuă să bată constant. Simţi că nu mai ţii pasul. Am făcut o lista de lucruri pe care le poţi face atunci când eşti plictisit. Pe multe le-am încercat şi-au dat roade!

1. Bate pe cineva.
Timp de amuzament: Depinde cât/pe cine baţi.

2. Rupe ambalaje.
Timp de amuzament: Depinde câte ambalaje ai la îndemână.

3. Scarpină-ţi animalul.
Timp de amuzament: Depinde dacă ai animal şi de mărimea acestuia. Dacă ai o vacă, o să-ţi ia ceva mai mult.

4. Ieşi pe balcon şi strigă la babe.
Timp de amuzament: Depinde câte babe trec pe stradă.

5. Prefă-te că tragi pârţuri şi strigă "Scuzeee!!!" trecătorilor.
Timp de amuzament: Câteva ore.

6. Când trece o persoană pe stradă, spune-i blocul, scara si strada pe care se află.
Timp de amuzament: Două ore.

7. Fă poze la orice şi râzi când te uiţi la ele.
Timp de amuzament: Cât te ţin bateriile.

8. Fă poze maşinilor de pe stradă de la balcon (cu blitz) şi scoate sunete când faci poza.
Timp de amuzament: Depinde câte maşini trec pe stradă.

9. Sună persoane cu număr ascuns şi spune-le că au câştigat la Coca-Cola (sau la alt brand) 5.000.000 de euro.
Timp de amuzament: Cât te ţine creditu'.

10. Inventează id-uri / bagă-le la întâmplare şi cunoaşte oameni sau pretinde că tu îi cunoşti şi că stii un lucru care i-ar putea interesa, unul compromiţător, în acelaşi timp.
Timp de amuzament: Toata ziua.

Plictiseală plăcută.

28 noiembrie 2010

Suntem buni la toate şi la nimic

Stăteam şi mă întrebam:
Să mă simt oare jignită că unele persoane pentru care nu manifest niciun interes şi care nu mă cunosc nici măcar 0.01% mă consideră antipatică/respingătoare/nesuferită?

Să mă simt oare exclusă când nu intru în niciun grup având în vedere că nu mă identific cu niciuna dintre persoanele din acele grupuri pentru că, pur şi simplu, nu fumez, nu mă droghez şi nu accept unele concepte şi mentalităţi ale unora?

Să mă simt prost pentru ca eu cam spun ce vreau, pe faţă, când alţii sunt atât de ipocriţi încât te-ar putea ridica pe un piedestal când stau în faţa ta şi când te întorci cu spatele îţi sapă groapa?

Să mă simt oare diferită că ştiu să port o conversaţie fără să dau dovadă de prostie şi agramatism acut? Sau ciudată? Am citit pe internet, pentru că nu pot să spun că detest un lucru despre care nu ştiu nimic, inepţiile unor adolescenţi, mai mici sau mai mari decât mine. Ele sunau cam aşa:
  • "scriem/vorbim aşa pentru că ne grăbim" - care grabă, dom'le? Nu stai non-stop pe mess, 3600 de secunde din minut? :)) Te grăbeşti? Grăbeşte-te încet, în pana mea!
  • "aşa este mai cool" - hai, să mori tu? E la modă să fii prost, hăăă? Cum ai ajuns la concluzia asta eronată? Nu, nu este cool. Îţi spun eu. Cel puţin nu în măsura în care nu vorbeşti numai cu imbecili/cretini/tâmpi/idioţi, aşa cum eşti şi tu, de altfel.
  • "aşa m-am obişnuit" - păi bine mă... Tu, la şcoală, tot aşa scrii? Mă-ta ştie că scrii aşa, ştie că ai un astfel de obicei? Sau şi mă-ta scrie la fel? (nu râdeţi, cunosc cazuri! Şi mama îmi scria într-un timp "vzi k am plc la real sa cpr..." şi a încetat în momentul în care am insistat pe faptul că nu înţeleg ce-mi scrie)
(pentru cei ce n-au înţeles, mă refer la limbajul messengerian şi nu numai; şi eu am messenger, dar consider că scriu corect din punct de vedere lingvistic şi gramatical; mi se pare firesc)

Şi când te mai întâlneşti şi cu un filosof sau cu unul care la orice greşeală minoră (de exemplu, dacă greşeşti cuvântul "nu ştiu", scriind "n u ştiu", te corectează imediat susţinând că nu eşti cu nimic mai bun decât el - chestie reală)... te enervezi şi ai impresia că ai ajuns la capătul puterilor. Şi nu-i aşa. Poţi suporta mai mult. Poţi suporta chiar şi cocalarii. Eşti tolerant, trebuie să fii.

Bine, asta pe lângă faptul că este permisă utilizarea internetului de catre oricine (că de, avem toţi dreptul la internet, nu?), de către orice libidinos ordinar... E drept, fiecare pădure are uscăciunile ei, însă unii sunt aşa de stupizi încât le-aş interzice (!) accesul la înformare şi, implicit, în cazul unora, la la*ă (ai citit bine :) - unii exagerează!).

Printre marile mele probleme se numără şi aceea că nu pot să înţeleg lipsa de maturitate şi nici superficialitatea de care dă dovadă majoritatea tinerilor din ziua de azi. Îmi amintesc de Răzvan şi Adi cum se jucau în clasa a opta (!) cu Bakugani... Terifiant! Suntem luaţi din casele noastre de la vârste fragede şi suntem duşi în locuri unde suntem distruşi puţin câte puţin cu fiecare zi.

Să ştiţi că marea majoritate a fobiilor, obsesiilor, frustrărilor, mentalităţilor, calităţilor, caracterelor, temperamentelor se formează şi modelează în şcoală, liceu, facultate etc. Într-un mediu în care atunci când nu ştii eşti luat în râs şi atunci când ştii eşti considerat tocilar, în care profii te ameninţă cu note proaste şi în care constaţi că nu te poţi adapta (sau poate te adaptezi foarte uşor, asta depinde numai de tine) pentru că eşti într-o clasă de manelari, cocalari, piţipoance şi nespălaţi, nu te poţi dezvolta corespunzător. Ne trăim copilăria şi adolescenţa printre persoane cu care este posibil să nu avem nimic în comun, printre străini. Stăm în bănci mâzgălite care sunt martorele trecerii prin şcoală a generaţii întregi câte 6-7 ore pe zi şi ne întrebăm câteodată de ce. Vă zic eu. Stăm acolo pentru nişte foi pe care le primim după ce ăi' mai mari consideră că suntem destul de îndoctrinaţi pentru a muri de foame.

Vedem părinţii cum muncesc şi cerem tot mai mult fără să ne pese că nu mai este de unde. Avem pretenţii şi totuşi jumătate din liceeni este analfabetă/agramată. Mă întreb dacă şi altădată era la fel. Mă întreb dacă la fel era şi pe vremea părinţilor noştri.

Aşa cum spunea şi o profesoară la materia căreia nu tocesc (dar, sincer, merg cu plăcere la ore - am ce învăţa), ei au tot interesul să ne vadă proşti. Asta vor. Este mult mai uşor de manipulat o populaţie tâmpă decât o populaţie cu un nivel al inteligenţei crescut. Sper că ai voştri copii să fie altfel. Apropo, am început să citesc o carte despre "curtezane, vrăjitoare, pitici, clerici corupţi, artişti celebri (...)" şi mă uimeşte faptul că în primele pagini se găsesc cuvintele "cururi" şi "pişat". Ah! Am mai găsit ceva drăguţ: "(...) iar ei s-au îmbulzit în curte, rostogolindu-se, dând din picioare şi arătându-şi bucuria prin grohăituri, aşa cum ştiu s-o facă numai porcii când dau de căcat. (...)". Foarte tare, nu? Îmi aduce aminte de ceva dar vă las pe voi să vă imaginaţi la ce. :)

Asta seară am chef de scris şi am o inspiraţie năucitoare.
Mi-aş dori mult să nu mai existe dreptul la liberă exprimare măcar pentru acei porci care sălăşluiesc pe internet, ăia, limitaţi în gândire. Nu mai au loc de noi, frate, şi internetul este aşa de mare! S-a dus pe apa sâmbetei toleranţa şi bunătatea! Anunţ oficial că în posturile care îl vor succeda pe acesta vor exista şi părţi mai piperate.
Anunţ oficial şi că am primit nişte articole şi urări de la Alexandra, o fetiţă excepţională, urări pe care vi le voi transmite şi vouă în posturile care urmează.
Îmi pare bine că mai există şi copii echilibraţi şi cu bun simţ, sper să nu se piardă aceste valori! Ei sunt cei care ridică aburul din ceai, cei care încălzesc sufletele cu ideile pe care le transmit, care sper să ne reprezinte mai departe! Sper că, în viitor, nu vor mai exista specimene gen EBA care să ne facă de râs! "Pentru că poţi avea şi eşecuri, poţi avea şi succesuri, poate să fie şi oameni care nu vor să vorbesc cu tine! Şi doresc ca noi să devenim un rezervor de resurse."
Pentru prima dată, va las şi o melodie (mie personal îmi place foarte mult): http://www.youtube.com/watch?v=-LrotDbi3d4

25 noiembrie 2010

Nobody is perfect. Nobody cares. Vote for NOBODY!

Mă doare. Mă doare pentru că văd că nesimţiţii ăştia care stau confortabil, la căldurică, pe banii noştri, care manancă o cantitate de mâncare direct proporţională cu a unui porc, cărora nu le pasa de noi, care trag aere printre fese, ăia, da, ăia pe care-i vedeţi cum se-njură fără pic de bun simţ pe la tv, cărora nu le pasă că suntem moţul c*******i, cărora nu le pasa nici măcar de imaginea noastră dincolo de veşnicele rahaturi pe care ni le bagă pe gât de ani de zile în aceeaşi ţară nedezvoltată şi codaşă ne distrug pe zi ce trece.

Ăia care-s de c***t, ăia... ne distrug. Sau, mai bine zis, vă distrug. Sper că în viitorul nu foarte îndepărtat să-mi iau bagajele şi să vă scriu câteva rânduri de peste hotare. Şi sper din inimă ca nici voi să nu rămâneţi aici, să fiţi batjocoriţi şi manipulaţi. Merităm ceva mai bun, right? Ce frumos ar fi ca Ro să nu fie decât o amintire neplăcută, una uitată de mult, să nu fie decât o părere de rău!
Şi cică vom creşte prin bun simţ şi responsabilitate. Ha!

Wake up, survive, sleep

Cică "wake up every morning with the thought that something wonderful is about to happen". :)
Da' cum să o fac când eu trăiesc pe principiul "wake up, survive, sleep"? :)) Nu pot! Şi e naşpa, pentru că orice bucureştean cu venit cel mult mediu ştie că se supravieţuieşte greu in Bucale.

De ce? Păi, în primul rând, rişti să fii călcat oricând pe o trecere de pietoni sau, de ce nu, chiar pe trotuar. În al doilea rând, poţi aluneca în orice moment pe veşnicii rahati din mijlocul/de pe marginea (stânga/dreapta) trotuarului, să nu mai spun că pe la mine se poartă... rahaţii pe gard (cine mă cunoaşte şi nu ştie faza, să-mi zică să-i arat poza). E prea tare! În al treilea rând, când este rece afară, toata lumea intră în transportul public, indiferent că e vorba de o staţie sau mai puţin.

La grămadă, că aşa ne place. Veşnicele înghesuieli, îmbulziri, împunsături, înjurături. Acel veşnic "cineva" care nu s-a spălat, acele veşnice babe care comentează şi cărora, dacă n-ar fi nişte octogenare stafidite, le-ai f**e câte una in freze. Şi cel mai naşpa este ca majoritatea nu plăteşte pentru acel transport şi totuşi, ne vrem civilizaţi şi vrem transport public de calitate.

Un sfat: nu mergeţi pe străzi noaptea, riscaţi să daţi oricând peste un drogat, criminal, violator, pedofil, măcelar, cocalar... Ăsta din urmă îţi poate viola urechile cu o manea sau ceva. It hurts real bad...
Ah, şi ca bucureştean nu poţi să admiţi că, dacă cineva te "apostează" pe stradă şi te ameninţă cu cuţitul, se bagă cineva pentru tine. Adică... este normal să nu se bage.
Tu, te-ai băga? I don't think so.

Why? Why not.

De ce unii pot vedea dincolo de toate aparenţele? Pentru că îi interesează şi pentru că sunt persoane deosebite. De ce unii mă pot vedea aşa cum sunt? Pentru că suntem aşa de diferiţi! Fiecare vede ce-i place. De ce unii mă pot accepta? Poate pentru că sunt foarte toleranţi sau poate pentru că, într-adevăr, le plac. De ce unii mă plac aşa cum sunt? Pentru că sunt eu. De ce am prieteni? Pentru că ştiu să-i aleg. De ce pentru unii pot fi şi o persoană plăcută? Pentru că aşa sunt eu, deşi unii n-o recunosc. De ce unii mă iubesc? Pentru că iubirea-i reciprocă. De ce unii ştiu când spun adevărul şi când nu? Pentru că pot citi asta pe faţa mea. De ce unii mă cunosc aşa de bine? Pentru ca au timp şi-i interesează. De ce unii nu pun etichete? Pentru că îi interesează şi altceva. De ce unii cred că-s genială? Pentru că aşa şi sunt. De ce unii mă apreciază? Pentru că au de ce. De ce unii mă privesc cu admiraţie? Pentru că văd în mine un exemplu. De ce? Pentru că... pitong.

De ce alţii nu pot vedea dincolo de aparenţe? Sunt orbi. De ce unii nu vor să mă vadă aşa cum sunt? Nu le pasă. De ce unii nu mă acceptă? Nu văd de ce m-ar accepta toată lumea. De ce unii nu mă plac aşa cum sunt? Pentru că nu văd în tine ceea ce le place să vadă sau ceea ce cred ei că văd. De ce unii nu-mi sunt prieteni? Pentru că nu merită. De ce pentru unii sunt dezagreabilă? Niciodată nu poţi face pe toată lumea să te placă, oricât ai încerca. De ce mă urăsc unii? Dumnezeu spune să-ţi iubeşti până şi duşmanii. Probabil sunt frustraţi. De ce unii cred ca mint atunci când spun numai adevărul? Nu mă cunosc deloc. De ce unii nici măcar nu încearcă să mă cunoască? Pentru că nu au de ce şi e mai bine aşa. De ce unii pun etichete? Nu pot vedea ce-i în borcan, eticheta e prea mare şi nici nu vor să vadă. Dulceaţa de zmeură nu e pentru toată lumea. De ce unii nu văd nimic special în mine şi nu numai? Pentru că ochii lor sunt antrenaţi să fie superficiali şi mincinoşi. De ce unii nu mă apreciază niciodată? Pentru că orgoliul e mare. De ce unii nu pot accepta că-s mai bună ca ei? E greu să faci asta. De ce? De mere! Şi după acest monolog interior, urmează... nu urmează nimic. În cameră se învârte sălbatic şi nestăpânit un ţânţar care nu ştiu de unde a apărut. Îmi trece pe lângă ureche, ah, iar sunetu' ăla nesuferit!

22 noiembrie 2010

I'm bored

De când am terminat de citit cărţile HP, parcă totul a devenit mult mai plictisitor şi aici mă refer la drumurile înspre şi dinspre liceu, la serile anoste şi la dimineţile în care nu ai nimic de făcut pentru şcoală (nu că aş face eu prea multe teme).

Nu ştiu frate, poate sunt eu plictisită de orice lucru din jurul meu, poate am nevoie să mă arunc din avion pentru a mi se părea palpitant, dar sunt sigură de un lucru: am cea mai plictisitoare viaţă. Este, pur şi simplu... naşpa.

Aceeaşi mamă enervantă şi sâcâitoare care stă acasă toată ziua, acelaşi tată căruia câteodată nu apuc să îi dau nici măcar un "Bună!", aceiaşi prieteni dintotdeauna, acelaşi liceu, aceiaşi colegi, aceleaşi prietene, aceleaşi javre în jurul meu (pupincurişti!), aceiaşi profesori, aceleaşi note şi aceleaşi greşeli repetate la nesfârşit. Pe stradă vezi aceleaşi priviri obosite, aceleaşi persoane grăbite...

Nu înţeleg viaţa, nu am pretins niciodată că o înţeleg (, cu atât mai mult cu cât cel pe care-l consider "creatorul" meu a zis "Creşteţi şi vă înmulţiţi!" iar eu merg pe principiul "fără copii"), da' eu măcar încerc să progresez şi nu să stagnez!


Ah, acum mi-am adus aminte de filmuleţul pe care l-a făcut un coleg, Edi, cu... o banană în rolul principal! :)) Şi am nişte bash-uri de citit. Mă întorc în viaţa mea absolut plictisitoare.

To me, you are perfect!

Există perfecţiune. Eu o văd. Văd perfecţiune în fiecare în fiecare strop de ploaie care cade uşor, elegant şi graţios pe pământ, în fiecare floare care îşi desface petalele dezvăluind nemărginita frumuseţe şi care împrăştie în jur o mireasmă îmbietoare, în fiecare peisaj din natură care reuşeşte întotdeauna să surprindă prin nenumăratele-i comori, în fiecare rază de soare care se reflectă în termopanul uşor murdar ( :)) ), în fiecare făptură din jurul meu şi nu numai (exceptând oamenii; ei sunt imperfecţi prin definiţie, chiar din naştere).

Am încercat întotdeauna să îmi formez o părere proprie asupra lucrurilor care mă înconjoară, să analizez, să studiez în detaliu, să cunosc, să ştiu, am încercat să fac să-mi placă fiecare persoană pe care o am în preajmă.

Dar ştiu că nu se poate. Pentru că nu am în jur numai persoane care să merite ceva de la mine. Nu cer mult de la oameni. De fapt, nu cer nimic. Mi se oferă fără să cer şi asta face totul cu atât mai special cu cât îmi dau seamă că prietenii îmi ştiu nevoile şi dorinţele fără că eu să le împărtăşesc lor. Eu ofer cât pot de mult.

Nu cataloghez persoanele după nimic. Îmi place să le cunosc, să ştiu cum gândesc, cum se comportă, ce suportă şi ce nu, cât de puternici sunt, vreau să le ştiu slăbiciunile şi îmi place să cred că ştiu să fac în aşa fel încât să cunosc persoane. Prietenii nu mi-i aleg după niciun criteriu, nu am nimic în vedere. Nu-mi păsa de etnie, religie, situaţie financiară şi nici defectele nu mă deranjează.

Toţi avem defecte, cu atât mai mult eu. Şi dacă tot cauţi oameni fără defecte, ajungi să rămâi singur pentru totdeauna (deşi mie îmi place singurătatea!). Şi îmi place să merg pe stradă cu prietenii mei, îmi place să mă distrez cu ei, îmi place să-i privesc şi să-mi spun "Ce norocoasă sunt!”. Îmi iubesc prietenii şi-i preţuiesc.

Mi-e dor, totuşi, de EA. Îmi plăcea să spun "Da, ea este prietena mea!” oricărei cunoştinţe. Îmi plăcea să o privesc pentru că era deosebită. Pentru că sunt mândră că îmi este prietenă. Încă îmi surâde ideea de a o lua de mână şi de a o îndemna să facem ceva neobişnuit şi nebunesc totodată. Îmi plăcea să o am lângă mine. Pentru că mă cunoştea foarte bine, mai bine decât oricine, aş spune. Pentru că o iubesc. Pentru că a însemnat şi încă înseamnă mult pentru mine. Pentru că am amintirea ei vie în minte şi pentru că mi-a lăsat cel mai frumos dar pe care mi l-ar fi putut dărui cineva.

Însă ea este departe, mult prea departe şi, deşi n-o voi uită niciodată, îmi lipseşte mult şi aş vrea s-o ştiu lângă mine acum mai mult decât oricând. Să lăsăm sentimentalismele, că devin patetică. La început nu mi-am imaginat că îmi va plăcea să am un blog şi nici nu mi-am imaginat că atâtea persoane-mi vor vizita blogul. Şi nu am crezut c-o să placă cuiva. Nu am crezut că"unele” persoane mă vor vedea atât de "diferită” după ce vor citi shit-urile astea.

The truth...

Adevărul. Subiect tabu. Subiect dureros. Lasă un gust amar şi totuşi trezeşte dorinţa de a-l afla. Cam greu să-l afli şi mult mai greu să-l menţii pe drumul cel bun. Greu să spui numai adevărul. Greu să fii sincer. Greu pentru că trăim într-o societate unde sunt promovate minciuna, ipocrizia şi pupincurismul. Ştiu că destule persoane citesc blogul şi nu mă atinge niciunde să ştiu că şi ele citesc aceste gânduri, de-aia nu m-am obosit să fac vreo postare privată sau să pun parolă. La ce bun? Unele subiecte le vor atinge direct pe acele persoane. So? Nu-mi mai pasă. Acum câţiva ani, eram o persoană milostivă (fără glumă, I'm serious), eram chiar prea okay, învăţam, nici măcar nu înjuram.

Până să întru la liceu, nu cred că mi-am dezamăgit părinţii vreodată. Nu am venit acasă băută, drogată, am ajuns întotdeauna acasă la o oră rezonabilă, nu am fugit de acasă, am învăţat mereu, am fost întotdeauna respectuoasă şi niciodată nu s-au trezit cu oameni care să reclame ceva la adresa mea. Înainte nu aveam nicio palpitaţie la şedinţele cu părinţii. Şi totuşi, constat şi singură că mă schimb, că mă transform, că las în urmă tot ceea ce am însemnat şi mă descopăr o persoană nouă. Una care nu are încredere în oameni, una care nu mai este aşa cum era odată, care este sceptică în privinţa fiecărei persoane pe care o are în preajmă, care este în stare să-i calce pe toţi pe cap pentru a-şi atinge scopul. "Dar... care este scopu'? Să învăţ fără să fiu sigură că o să am viitor? Să fiu pupincuristă pentru a mă da bine pe lângă cei care mi-ar putea da uşoare avantaje în faţa altora? La ce bun? De ce să mă chinui să copiez când pot lua o notă pentru cât am învăţat? Şi de ce să mint? Nici măcar nu ştiu să copiez.

Mă îngrozeşte gândul că probabil o să termin liceul (dacă-l termin) şi mai departe o să în jurul meu persoane din generaţia mea, persoane ipocrite, mincinoase, rele. Nu vreau asta. Nu mă simt bine aşa. Nu aşa sunt eu.” Şi-mi vin în minte cuvintele: "Ce tot zici? Dacă termini liceul? Dar trebuie să-l termini! Visurile tale, dorinţele, speranţele de mai bine! Nu le poţi da cu şutul, nu acum, când eşti relativ aproape, când încă mai poţi lupta! Nu este timpul pierdut, niciodată nu este! Tu nu eşti aşa, remember?”. Şi mă contrazic: "Ba da, sunt. Aşa m-au format cei din jurul meu. Aşa m-au modelat. Nu mai sunt ce eram, nu mai cred în nimic! Nu mai cred în suflete curate, nici în câmpii verzi, nu mai cred în puritate şi nici în bunătate. Nu mai există aşa ceva.
Societatea ne îndeamnă să devenim aşa şi se pare că este mult mai puternică decât noi!”

Probabil persoanele care stau în preajma mea zilnic mă cunosc cât de cât. Însă niciodată nu mi-am deschis sufletul în faţa cuiva. Nu am considerat necesar. Consider asta ca pe o dovadă de slăbiciune. Nu dau ocazia multora să mă cunoască. De ce? Pentru că îmi place să ofer palme peste faţă cât de poate de dureroase celor care şi-au făcut o impresie proastă despre mine în trecut. Cred că este plăcut şi constructiv. În plus, oamenii vorbesc. Adică oamenii bârfesc. Oamenii nu mai sunt oameni, de fapt.

Liceul, pentru mine, este o treaptă importantă în maturizarea şi formarea mea ca om. Mă aşteptam la altceva, ce-i drept, dar (!) simt că am nimerit unde trebuia. Nu se putea mai bine. Peste tot există oameni care să te bârfească, invidieze, înjure în gând, să-ţi vrea răul sau care să te aprecieze la adevărată ta valoare. Există prieteni.

Există persoane în care îţi poţi pune încrederea fără a fi vorbit pe la spate, fără împartă zvonuri despre tine. Persoane care merită respect, pe care trebuie să ştii, să înveţi să le ţii aproape pentru simt singurele care îţi sunt alături la orice oră din zi sau din noapte, pe care te poţi baza. Pentru astfel de persoane trebuie să te ridici atunci când eşti deznădăjduit, pentru care trebuie să lupţi, pentru că omenia, sentimentele pe care le ai pentru ceilalţi te fac om cu adevărat.

Nu, nu, nu, nu telefonul, nu banii, nimic nu te poate face mai om decât acestea pe care le-am amintit. NI-MIC! Un mesaj pentru cei care se simt: sunt lucruri mai împortante decât averile, decât comorile însele. Nu agonisiţi. Învăţaţi să preţuiţi libertatea, iubirea, prietenia, visaţi! Este gratis să visezi! Visele pot fi atât de dulci! Nu încetaţi să visaţi! Nu a zis nimeni că viaţa-i dreaptă. Şi nu uita: din dorinţa cuiva care veghează de-acolo de la balcon sau poate printr-o singură întâmplare, este posibil să pierzi tot ce ai avut cândva, lucruri pentru care ai muncit şi de care erai mândru, lucruri valoroase.

Da, da! Toate se pot pierde şi nici nu le poţi lua cu ţine în mormânt. Totul este efemer. Tu însuţi ai bătăile inimii numărate. Tot ce-ţi rămâne este mulţumirea că ai putut face în viaţă ceva mai mult decât altul. De ce să fii obişnuit când ai dreptul să fii extraordinar?

Hai că deja aberez.

Do I look like I care?!

Încep prin a spune că nu am uitat de blog şi nici de voi: îl vizitez de cel puţin 10-20 de ori/zi. Este seară. Mă hotărăsc să încep să citesc a şaptea şi ultima carte Harry Potter, după care mă topesc (nu mă mai pot opri din citit). Citesc ~120 de pagini şi mă bag la culcare. Mă simt foarte ciudat. Mă cuprinde o stare de beatitudine, simt cum mă ridic deasupra patului şi revin brusc la realitate, spunându-mi în gând "Traiesc! Doamne, trăiesc!”.

Chestiile astea ciudate mi se întâmplă destul de rar, de cele mai multe ori când sunt doar eu cu mine, după lungi reflectări asupra vieţii sau pur şi simplu când merg pe stradă. Probabil s-a mai întâmplat unora, dar nu vor să recunoască sau să relateze shit-urile astea cuiva din teama de a nu deveni penibil sau a nu părea instabil din punct de vedere mental. Nu m-am obosit să citesc sau să mă interesez despre chestia asta, poate pentru că nici măcar nu-mi pasă. Câteodată îmi doresc să nu mă mai trezesc la realitate şi să rămân în acea stare; este minunat şi totuşi înspăimântător.

Mă trezesc. Fac duşul de dimineaţă, mă spăl pe dinţi, mănânc nişte chestii de prin frigider (nu-mi amintesc exact ce erau chestiile acelea, am băgat în gură ce mi-a venit prima oară; nu va gândiţi la prostii, perverşi mici!) şi îmi dau drumul la calculator. În toată agitaţia şi dezordinea, nu-mi găseam telefonul. Încep să cotrobăi, se trezesc creaturile şi-şi încep trilul de dimineaţă. Mă enervează, pur şi simplu. Mă aşez confortabil şi continui să citesc şi îmi iau şi clopoţelul la mine, în caz că nu se mai potolesc din ciripit.

Îmi iau nelipsita sticlă de apă "roua munţilor”, un pahar de budincă şi un pahar de suc natural. Citesc până obosesc. Obosită, îmi pun perna mai confortabil şi mă culc. Sunt trezită, inevitabil, de interfon. Mătuşă-mea s-a gândit să vină pe la mine. Pfff, intră pe uşă şi zgomotele încep să devină din ce în ce mai deranjante şi enervante. Intră mama la mine în cameră, da să-mi facă "masaj” cu un aparat pe care îl puteţi vedea la TV, "Relax & Tone”, eu i-l iau din mână şi o ameninţ cu ochii închişi că i-l arunc cât colo dacă nu mă lasă în pace. Ca un prost obicei pe care îl au toate cele 3 surori ale mamei, intră şi mătuşă-mea în cameră şi se bagă în seamă cu mine.

În gând, bag d-alea periculoase, gen "#%$$& #^%^%&#%$#” &co. şi încerc să adorm. Degeaba. Inutil. Mă ridic, adormită, balansându-mă şi merg în bucătărie, unde le reamintesc mamei şi mătuşei mele cât de nesimţite sunt şi mă duc la baie. Mă uit în oglindă uriaşă... arăt că dracu'. Ies din baie nefăcând nimic, că în majoritatea cazurilor, mă întorc în cameră. Primesc vestea bombă: vine şi cealaltă mătuşă, cu fiică-să de aproximativ 2 ani. Mă iau palpitaţiile. Repede, ascunde capsatorul, perforatorul, foarfecele, acoperă creaturile să nu poată fi observate, aranjează puţin în cameră (doar ai musafiri, ce naiba!) şi roagă-te ca vară-ta să nu intre în cameră s-o întoarcă pe dos ca de fiecare dată.Ghinion.

Nu prea se pune problema de intrat, la mine se dă buzna. Una din creaturi scoate un sunet jos, însă copilul fantomă îşi dă seama unde am ascuns creaturile şi începe să facă faţa aia de iepuraş proaspăt strivit şi scoate sunetul specific fiinţelor care plâng, dar care dă mai mult spre orăcăit. După insistenţele a două... femei (nu de alta, dar este probabil să citească şi ele), papagalii ies pe hol unde sunt juliţi de perversa cretină şi mică de numai doi ani. Jucăriile din cuşcă sunt rupte, ele sunt speriate (creaturile), mie aproape că-mi plesneşte vena de la tâmplă iar mătuşă-mea îmi aduce reproşuri gen "Când erai mică nu erai aşa nesimtita”/”Nu ştiu de ce eşti aşa de rea” etc, etc. Singurul lucru pe care i l-am putut adresa printre dinţi a fost "Mă impresionezi până la lacrimi!”.

Pe bune, nu înţeleg de unde atâta nemernicie, nesimţire şi prostie pe planeta asta. Copilul hiperactiv o ia razna, se bagă pe sub masă din living, se urcă pe geam (sticlă care sub picioarele idiot de jucăuşe ar fi putut ceda), le dă jeleuri papagalilor, ţip la ea, pleacă la mă-sa unde stă câteva minute şi vine înapoi. Vorbeşte cu un băiat din lista mea de messenger (băiatul probabil era perplex), trânteşte tastatura, mi-o umple de jeleuri şi o face lipicioasă. Alerg după creatura relativ mai mare decât cele din cuşcă şi calc pe ceva tare. Ups, telefonul... Îl bag la încărcat. Epuizată fiind, bag nişte Evanescence şi mă pun pe scaun.

Copilul încerca insistent să deschidă sertarul şi uşa de la birou, însă nu a reuşit. Mi se reproşează din nou cât de urât mă port cu "copilul care n-are nicio vină”. Arăt eu de parcă mi-ar păsa? Nope. De ce nu înţelege nimeni că nu-mi plac copiii care-mi invadează teritoriul, care-mi umblă în lucruri şi îmi enervează animalele (care, apropo, nu sunt jucării)? De ce nu-şi ţin părinţii ăştia ţicniţi copiii acasă? De ce îi fac sa devină pericole sociale o dată cu înaintarea în vârstă? În sfârşit, copilul enervant pleacă. Să sperăm că mâine va fi o zi mai frumoasă (cel puţin aşa se anunţa, am un invitat surpriză!).

Wake up!

Întotdeauna am zis că, pentru a reuşi, în viaţă trebuie să munceşti. Din această cauză, nu sunt de acord cu femeile şi bărbaţii de 20-30 de ani care stau şi cerşesc. Şi, cel mai oribil şi inuman lucru pe care-l pot face, îşi poartă, îşi cresc şi îşi "educa” odraslele prin tramvaie, metrouri şi intersecţii.
Copiii sunt, de fapt, un pretext de pe urma căruia să câştige bani. Că, de, romanul, dacă vede puradelul, imediat întinde mâna cu câţiva lei sau cu mărunţiş. În accepţia mea, totul se obţine prin muncă. Aşa cum au muncit şi părinţii mei, probabil şi ai tăi, şi ai altora.

De ce să dăm bani unora care trăiesc doar din cerşit şi întins mâna? Unora care probabil nu plătesc taxe şi impozite, care sunt analfabeţi dar care, totuşi, ar putea munci (oriunde, să spele WC-uri, să dea cu mătura, pe şantier; tot muncă se numeşte şi munca nu a înjosit niciodată pe nimeni). Tu eşti corect cu tine însuţi? Eu da.

Pentru că şi eu am strâns gunoaiele unor români şi primăriei Cernicăi şi România este curată (şi puţin mai civilizată) şi datorită mie. Ne plângem atât de lipsa de civilizaţie a unora, de lipsa bunului simţ, de corupţie. Până la urmă, ştim doar să ne văicărim. Nu prea facem nimic concret. Cerem, dar nu oferim nimic în schimb. Vrem, dar nu facem nimic în această privinţă. Asta este mentalitatea unora. Lasă, că fac alţii! Nu, nu fac. Fără a ne implica, nu se va întâmpla nimic bun. Nu obţinem nimic fără voinţă şi strădanie. Păcat, prea puţini înţeleg asta. România, trezeşte-te! Viaţa oricum nu e dreaptă şi trebuie să te obişnuieşti şi cu ideea!

Mental disorder

Stăteam în seara asta şi mă gândeam să îmi propun nişte lucruri pe care să le respect.

So, mi-am propus să iert. Merg pe principiul "Iert, dar nu uit!”. Nu vreau să fiu iertată. Nu am de ce să vreau asta. Tot ce am făcut a fost gândit şi benevol. Unele persoane nu calculează tot înainte şi, până la urmă, este omenesc să greşeşti. Sunt un om aşa bun! :)) De fapt, am fost întotdeauna.

 Mi-am propus să învăţ. Da, ştiu, e naşpa. E naşpa pentru că nici eu nu prea cred în chestiile astea. Dar mi-am dat seama de un lucru, în toţi anii ăştia: sunt pe cont propriu! Da, frate. E una din săptămânile nasoale. Nu ai chef şi nici timp să înveţi şi afli că dai test. Te panichezi. Te bate gândul să-ţi faci copiuţe.

Îţi aduci aminte că nici măcar nu mai ai cartuş. Colegii îşi bagă degetele în urechi şi încep sa retocească tot ce au tocit acasă. Te uiţi în jur, colegă-ta nu şi-a învăţat nici ea. Aia din spate nu-ţi dă pentru că e calică (sorry, colega!). La cealaltă, de pe diagonală, nu poţi apela; la urma urmei, nici n-aveţi aceleaşi subiecte. Vine ora în care trebuie să dai test. Dintr-o dată, te iau căldurile, te înroşeşti la faţă şi nu ştii ce să mai faci. Din cauza panicii, nu mai ştii nici măcar informaţiile pe care le-ai prins din mers. Primeti subiectul. Când te uiţi la el, wow! Nu ştii nimic, absolut. Scrii un răspuns pe jumătate corect la exerciţiul cel mai uşor, te întorci pe-o parte, colegă-ta scrie de zor (dar ea nu şi-a învăţat, nu, nu!), aia din spate scrie şi ea la fel de mult, dar nu-ţi dă nici de-a dracu'.

Edit: Colega din spate mi-a dat la fizică.

Şi are dreptate, frate. Ea a învăţat pentru nota aia. Şi eu aş face la fel. Am făcut. Îmi aduc aminte că a fost o zi din perioadă mea de toceală în care am cedat nervos şi am ţipat la Alberto, un fost coleg: "Nu-ţi dau! Mama mă bate acasă ca să învăţ!”. Chiar aşa era. Eram silită să învăţ şi ajunsese să-mi placă să fac asta. Dar m-am lăsat de învăţat. Şi ghici ce: îmi pare rău. Chestia asta rămâne valabilă. Chiar mâine am de gând să-mi învăţ şi să mă pregătesc. Tihihi, ne ascultă la fizică! :))

Mi-am propus să-mi fac temele. Stau destul de mult la calculator şi fac tot felul de lucruri pe care nici nu ar trebui să le fac. Le fac de plictiseală. În aceeaşi plictiseală aş putea să-mi fac temă. Aş da vina pe lene, dar se numeşte "lipsă de voinţă”. Dacă mă străduiesc, cred că nu am cum să o dau în bară. Temele nu sunt aşa de rele şi, în definitiv, sunt cele care te scot câteodată din noroi.

Să zicem că te prinde profă pe hol, alergând, transpirat. Primul lucru care te întreabă este "Ţi-ai făcut tema?”. Dacă da, te-ai scos! Pe de altă parte, de exemplu la matematică, temele ajută destul de mult, mai ales că poţi primi la test chiar din ele. Antrenamentul este şi el la fel de important. Şi dacă mai lucrezi, nu ai cum să nu rămâi cu ceva în cap, acel ceva te poate ajuta oricum.

Mi-am propus să nu mai las pe nimeni să mă ia peste picior, indiferent că este coleg, prieten sau profesor; mi-am propus să nu mai dezamăgesc şi să nu mai greşesc. Cam atât mi-am propus, până acum. O să le scriu pe o foaie, codat (Gen: “Propunere nr. 1: Checked!; Propunere nr. 2: Checked!, etc.) şi o să le bifez când constat că mi-am respectat propunerea. Ah, mă duc să citesc “Moara cu noroc”. Doamne, ajută!

No music, no life

Constat cu tristeţe că românul nu are gusturi  (nici măcar) bune atunci când vine vorba despre muzică. Nu sunt cea mai în măsură să critic, însă nu poţi să nu fii indignat când descoperi unele mentalităţi româneşti.

Cică "Gusturile nu se discuta”. Hai, să mori tu? Gusturile se discută. Pentru că, dacă nu s-ar discuta, ar însemna că toţi avem bun-gust. Şi nu avem. Eu vreau încă să cred că muzica este artă şi că nu toată lumea o poate crea. Aşa că degeaba ţin unii cu dinţii de Salam!

E foart amuzant Maimuţă ăsta:
http://www.versuri.ro/versuri/leidm_florin+minune+pumnii+mei+minte+nu+are.html –  Uitaţi-vă numai cine a trimis versurile. Fiţi atenţi la ideea pe care o transmite melodia, sesizaţi agramatismul din titlu! Limba romană e asasinată!

Nişte versuri total aberante am găsit la Andra: "Atunci când nu ştie ce simte / Atunci când greşeşte şi minte / Oferă-i doar dragostea ta / Atunci are mai mare nevoie de ea”. Bine, facem abstracţie de faptul că sunt fată. Cum p... ana mea?! Atunci când minte, să-i oferi doar dragostea ta?! Cum căcat vine asta? Adică, e normal? Sunt singura de părere că unii români rag numai că să facă bani? Nu-i aşa că e degeaba. Muzica nu prea transmite nimic şi probabil o ştiu şi ei.

Cleopatra Stratan. Poate spune multe. Nu mi se pare normal ca o fetiţă de numai trei ani să cânte despre dragoste. Melodia "Ghiţă” mi s-a părut total cretină. De ce? Pentru că este exacerbat că o copilă să-şi aştepte iubitul o seară întreagă, aşteptând din partea acestuia un cadou (materialism, cumva?). Repet, nu vreau copii...

Smells like teen spirit

"Mmmm, cine căcat sună la ora asta?!”... Mă trezesc. Număr necunoscut. Răspund: "Alo? Cine naiba e?”. Niciun răspuns. Închid telefonul şi mă gândesc că probabil era cineva care doar voia să-mi audă minunata voce. :))

Mă pun înapoi cu capul pe pernă şi deschid ochii. Mă uit în cameră. Sunt îngrozită. Uitasem că am şi un şifonier cu care trebuie să împart spaţiul, mai nou. Mă aude Twinkle. Începe să cânte. Mă ridic din pat. Mă uit în oglindă. Iarăşi acea fiinţă oribilă şi imposibil de suportat. Mă întorc. Dau drumul la computer. Wtf?! Nu mai merge? Ba da, trea€™ doar să apeşi mai cu forţă. :))

Pun "Caro Emerald - A night like this” şi mă duc la baie. Vin înapoi, intru în bucătărie şi aud propunerea părinţilor: "Păi, pentru că noi mai avem mult de făcut la şifonier, ne gândeam că ai vrea să te duci în real să-ţi iei un pui la rotisor.” Pui la rotisor, de dimineaţă? Sună foarte bine! Mă îmbrac (nu aşa de gros pe cât ar fi trebuit), iau banii, lista de cumpărături ("Şi ne gândeam că ai mai putea lua şi:...”), îmi pun repede lucrurile în gentuţă şi plec. Ies afară. Habar n-am câte grade erau, dar cu siguranţă era foarte frig. Mult mai frig decât mă aşteptam. În fine, nu m-am întors acasă să mă îmbrac.

Trec ~5 minute şi vine maşina. Urc. Mă duc pe laterală maşinii, acolo unde sunt locurile pentru handicapaţi. =)) E cald şi bine. Aştept. Ajung la real. Am fost "apostată” din toate părţile de oameni. În fine. Îmi zic în gând "Ce căcat, frate? Lasă, că rămân ultima”. Când, în sfârşit, cred că am rămas singură care voia să coboare, trece o babă pe lângă mine, zicând "Aaa, mamă, aici e real?”. Mă împinge şi-mi dă de mă juleste. În sfârşit, pun piciorul pe asfalt.

Mă duc aproape ţopăind spre intrare, bucuroasă fiind că am ajuns şi o să ajung la rafturi în curând. Când mă bucuram mai mult, îmi aduc aminte. Nu am fisa. De 50 bani. Pentru cărucior. Mă gândesc să mă împrumut, dar... mă fac de ruşine. Îmi pun balsamul de buze "NIVEA”  (aromă de căpşuni) într-o punguţă, să nu ţiuie alarma la casă (sau... mă rog), intru.  Casc ochii după un cărucior mic. Le văd. Erau sute.

Îl aleg pe cel mai tâmpit dintre toate şi mă îndrept spre pâine. Coşul o ia razna! Pierd controlul! Îl abandonez pe la "haine”. Iau unul nou de la "cosmetice”. Îl abandonez şi p-ăla. Un băiat de la o casă prioritară îşi lasă căruciorul, îl iau eu şi plec cu el. Fac cumpărăturile, făcându-mi o mie de draci. Ajung la casă. Mă uit în cărucior, am maxim 10 produse.

Mă duc la casă prioritară (maxim 10 produse, gravide, handicapaţi). Vine o cretină şi se pune în spatele meu. Avea un căruţ plin, cu vârf chiar. Îi cer scuze şi îmi strecor căruciorul înapoi (nu poţi ieşi cu cele micuţe) şi stau la casă nervoasă. Aflu că unele dintre produse costau dublu decât la raft, nu mai zic nimic. Aia se dă "gravidă” şi face cumpărături de milioane la casă cu maxim 10 produse.

Eu o puneam să vină cu testul de sarcină, pentru că aş fi putut jura că era deja la menopauză. :|

Ies din real, trec stradă şi mă aşez pe o bancă, în staţia maşinii. Mângâi un câine. Era drăguţ. Se poate zări maşina. Toată lumea se calcă în picioare, se alarmează. Îmi venea să strig "Este loc pentru toţi, oameni buni. Tovarăşi, calmaţi-vă!!!”.

În maşină, am auzit fără să vreau fel şi fel de discuţii, care mai de care mai idioate. Una-l certa pe bărbat-su că şi-a luat o cafea de un leu, altul îl înjură pe altul etc. Ajunsă în staţia la care trebuie să cobor constat că nu ştiam că atâta lume coboară acolo. Aproape sunt călcată pe trecerea de pietoni, îi zâmbesc şoferului şi merg mai departe. Ajung acasă. Iarăşi, nervi. Mă închid în cameră, aprind calculatorul şi îmi pun muzică. Mă schimb şi mă gândesc să scriu încă un shit pe blog, poate-l citeşte cineva.

Oldness...

Frate, nu ştiu. Poate am fost crescută (adică m-au autoeducat) prea bine şi mi-am impus întotdeauna prea multe reguli de bun simţ. Poate aşa m-am format pentru că n-am avut de ales. Şi probabil este prea mult pentru o ţară în care ne batem joc unii de alţii, nerespectându-ne. Dar mi-a fost dat să întâlnesc fel şi fel de persoane care m-au scârbit în ultimul hal, care mai de care mai nesimţite. Şi, într-un fel, e de înţeles; nesimţirea e pe gratis. Nu înţeleg însă cu ce am greşit.
Mă întâlnesc la 9 dimineaţa cu Crisu să-i înapoiez cărţile Harry Potter (Mulţumesc încă o dată, Crisu!). I le predau, ne luăm "La revedere!" şi plecăm fiecare spre casă. Nu ştiu cum a fost drumul ei, dar eu eram parcă într-un coşmar.

Mă trezesc singură (în sensul că nu mai cunoşteam pe nimeni) în staţia de tramvai şi aşteptam, nu ştiu de ce, nerabdătoare... să vină mai repede. Vine! Intru în el, e bine, e cald, nu e foarte aglomerat, totul este super. Sau cel puţin aşa credeam eu. Mahmură fiind, nu am putut sa rezist tentaţiei de a mă aşeza pe un scaun lângă calorifer, scaun care acum mi se părea, dintr-o dată, mai moale şi mai confortabil ca oricând. Nu era nimeni care să fugă să-l ocupe înaintea mea, aşa că m-am aşezat fără teamă şi m-am simţit bine.

Mergeam liniştită pe scaun şi fredonam "Rihanna - Only girl". Când, la o staţie... intră o vită. O vacă adevărată. Una cu şapcă, păr vopsit blond (spre alb - nu am înţeles niciodată culoarea aia... nu are niciun farmec!), tuşind căpreşte, gen... Nikita. Îmi zic în gând "Okay, n-are ce să meargă prost!" şi îmi văd de-ale mele. Vaca-şi scoate telefonul şi începe să vorbească. A început chinul! Era exasperantă. Enervantă. Exacerbată. Vorbea despre nişte spray-uri (şpreiuri, adică); deşi nu văd ce poate fi atât de interesant într-o discuţie despre spray-uri, tanti a vorbit de vreo 15 minute încontinuu! Probabil datorită efortului de a deschide botul gura, a început să tuşească. Şi nu de doua, trei ori, ci începuse să tuşească de parcă ar fi putut în orice secundă să verse tot ce a mâncat în ultima săptămână. I-am aruncat o privire dezgustată. Ea m-a privit cu ochii înguşti şi cu gura ţuguiată... exact ca un babuin misterios, draga de ea.


Preocupată fiind pentru stomacul şi sănătatea mea, m-am ridicat de pe scaunul meu călduţ şi am emigrat în partea din faţă a tramvaiului, unde am aşteptat neliniştită clipa coborârii. Aici, în faţă, altă babă, alt telefon, alt subiect de conversaţie ("Mamă, să nu uiţi să le faci »sandviciuri«, mamă, că mor copiii de foame! Vrei să faci o supiţă? Da, mamă, da! Păi şi faci şi găluşte? Pui şi  carne? Nu? Pune şi nişte aripioare, să-i dea gust. Ce ai lipit pe geam? Da, mamă, poate ai noroc şi tu... Anduţu... ce face? E bine, nu? Da... să-i dea Dumnezeu sănătate, mamă! Tu ce ai mai făcut? Sărmăluţe? Păi şi de unde ai luat foi de varză? De unde? A, bine, bine, mamă, hai că vorbim că uite, aicişa trebuie să cobor!". Mă simţeam de parcă urma să-mi explodeze capul.

Încă o staţie, mai aveam o staţie! Nu avea ce să se întâmple rău, nu, nu! Mă postez în faţa uşii din faţă, pentru că pe acolo ştiu că, de regulă, se coboară, iar semnul de pe uşă îmi dădea dreptate. Unul (nu-l pot numi nici bărbat, nici domn) se apucă de bară şi sare în tramvai, călcându-mă serios pe picior, apoi, fără niciun "Scuze", fuge în spate şi se aşează pe un scaun. Aproape că-mi fac cruce, cobor din tramvai, îmi venea să cad în genunchi şi să sărut pământul. Sau mai bine nu.

Mă îndrept frumuşel spre casă, merg pe strada pe care am copilărit. Aici mă cunosc mai mulţi şi sunt chiar persoane ok. Cocoşată de frig (m-am încăpăţânat să plec foarte subţire îmbrăcată) şi cu ochii întredeschişi, străbat maxim 20 metri. Când... calc într-un căcat voluptos! Nu-i nimic, poate am noroc!

About childrens and responsabilities

Eram acum câteva seri afară cu Simona, una dintre cele mai bune (!) prietene şi "reflectam" asupra vieţii. Cum majoritatea persoanelor îşi face un ţel din a avea o casă, o familie şi apoi un copil, inevitabil, mi-a venit in minte gândul "Dacă o să am unul?!" (un copil). Având în vedere ca tata are nici mai mult, nici mai puţin de 12 fraţi (mă rog, trebuia să fie 13, da' a murit unu'), că fiecare are câte 5-6 copii şi că de fiecare dată când merg la ţară primesc câte-un copil în braţe ("Ţine-l şi tu puţin să fac treaba x, te rog" - clasic!), sunt indreptăţită să spun că sunt sătulă până peste cap de ei, zic eu. Da, copiii sunt frumoşi când sunt mici. Sunt, de asemenea, în acelaşi timp si zgomotoşi, şi răi, şi încăpăţânaţi şi, la un moment dat, devin insuportabili (cam pe la vârsta de 1,5 ani). Probabil mulţi se gândesc că sunt tâmpă sau că nu ştiu ce vorbesc, însă... nu e aşa.
E naşpa să ai copil. E naşpa pentru că nu prea mai ai timp pentru tine şi nevoile tale, pentru că de la o vârstă îţi cere din ce în ce mai mult, pentru că trebuie să faci nişte (mai multe) sacrificii pentru el şi pentru fericirea lui (nu sunt dispusă să fac asta), pentru că nu ai garanţia că al tău copil nu te va da afară din casă când vei fi bătrân şi neajutorat. Da, într-adevăr, este frumos să mergi prin parc şi să vezi un copil drăguţ care-ţi adresează un zâmbet gingaş, natural (câteodată nu te poţi abţine să nu i-l întorci) şi la fel de adevărat este că îl vezi drăguţ numai pentru faptul ca nu este al tău, pentru că este cu mă-sa şi cu tat-său de mână, pentru că nu trebuie să îl iei acasă, să plângă nopţile, pentru că nu este responsabilitatea ta. În locul unui copil, prefer un câine. Unul care să nu mă muşte atunci când o să fiu bătrână, care nu o să-mi ceară bani de buzunar, care nu o să-mi vină cu nepoţi la uşă la o vârstă fragedă (dacă-mi vine cu nişte puppies, voi fi cea mai fericită!), care nu o să poată ridica mâna la mine. Pentru că principala diferenţă dintre un om şi un câine este că dacă iei un câine flămând de pe stradă şi îi dai de mâncare, nu te va muşca. Omul însă... Să nu se înţeleagă greşit! Îmi plac copiii, dar nu-mi doresc unul! Face parte din principiile mele!

Şi... de ce să mint? Mă gândesc că nu pot fi un părinte prea bun. În măsura în care eu nu pot avea grijă de mine şi nu sunt responsabilă nici măcar pentru lucrurile mele presupun că nu pot avea grija altuia. Într-un copil investeşti nervi, timp, bani - lucruri de care eu nu dispun nici măcar la vârsta adolescenţei! So, nu vreau să mă trezesc în faţa faptului împlinit - şi sfătuiesc şi pe cei care simt asemeni mie să facă la fel -, nu vreau să mă trezesc un părinte iresponsabil (sunt destui), nu vreau ca al meu copil să treacă nici măcar printr-o răceală pentru că nu aş suporta (şi e naşpa, să o luăm prin absurd, dacă se împiedică şi-şi rupe capu'?!). Pe de altă parte, majoritatea copiilor este idioată. Chiar dacă există probabilitatea ca al meu să fie genial (ca mă-sa, de altfel), nu vreau să risc. Mai devreme sau mai târziu tot o să se tâmpească. Nu vreau să cresc şi să bag bani într-un idiot.

P.S: Pentru analfabeţi & agramaţi: nu vă obosiţi să-mi corectaţi greşelile din postări. Prefer să zac în prostia mea infinită!

P.S.2: Cineva, mi-a zis că poate voi întâlni pe cineva care mă va face să văd lumea prin alţi ochi, blah, blah, blah. Da, şi o să vină călare pe un cal alb şi... şi... aţi înţeles ideea. Nu!

Hello world!

Un nou blog, o nouă platformă de blogging. Fiţi blânzi până mă obişnuiesc. Blogul l-am făcut pentru că nu am fost mulţumită nici de celălalt. Caut până găsesc ce este mai bun.P.S: Cele mai multe dintre postări se află şi pe blogul precedent, nu le-am furat, doar le-am mutat! :))
I'm dă boss!