Adevărul. Subiect tabu. Subiect dureros. Lasă un gust amar şi totuşi trezeşte dorinţa de a-l afla. Cam greu să-l afli şi mult mai greu să-l menţii pe drumul cel bun. Greu să spui numai adevărul. Greu să fii sincer. Greu pentru că trăim într-o societate unde sunt promovate minciuna, ipocrizia şi pupincurismul. Ştiu că destule persoane citesc blogul şi nu mă atinge niciunde să ştiu că şi ele citesc aceste gânduri, de-aia nu m-am obosit să fac vreo postare privată sau să pun parolă. La ce bun? Unele subiecte le vor atinge direct pe acele persoane. So? Nu-mi mai pasă. Acum câţiva ani, eram o persoană milostivă (fără glumă, I'm serious), eram chiar prea okay, învăţam, nici măcar nu înjuram.
Până să întru la liceu, nu cred că mi-am dezamăgit părinţii vreodată. Nu am venit acasă băută, drogată, am ajuns întotdeauna acasă la o oră rezonabilă, nu am fugit de acasă, am învăţat mereu, am fost întotdeauna respectuoasă şi niciodată nu s-au trezit cu oameni care să reclame ceva la adresa mea. Înainte nu aveam nicio palpitaţie la şedinţele cu părinţii. Şi totuşi, constat şi singură că mă schimb, că mă transform, că las în urmă tot ceea ce am însemnat şi mă descopăr o persoană nouă. Una care nu are încredere în oameni, una care nu mai este aşa cum era odată, care este sceptică în privinţa fiecărei persoane pe care o are în preajmă, care este în stare să-i calce pe toţi pe cap pentru a-şi atinge scopul. "Dar... care este scopu'? Să învăţ fără să fiu sigură că o să am viitor? Să fiu pupincuristă pentru a mă da bine pe lângă cei care mi-ar putea da uşoare avantaje în faţa altora? La ce bun? De ce să mă chinui să copiez când pot lua o notă pentru cât am învăţat? Şi de ce să mint? Nici măcar nu ştiu să copiez.
Mă îngrozeşte gândul că probabil o să termin liceul (dacă-l termin) şi mai departe o să în jurul meu persoane din generaţia mea, persoane ipocrite, mincinoase, rele. Nu vreau asta. Nu mă simt bine aşa. Nu aşa sunt eu.” Şi-mi vin în minte cuvintele: "Ce tot zici? Dacă termini liceul? Dar trebuie să-l termini! Visurile tale, dorinţele, speranţele de mai bine! Nu le poţi da cu şutul, nu acum, când eşti relativ aproape, când încă mai poţi lupta! Nu este timpul pierdut, niciodată nu este! Tu nu eşti aşa, remember?”. Şi mă contrazic: "Ba da, sunt. Aşa m-au format cei din jurul meu. Aşa m-au modelat. Nu mai sunt ce eram, nu mai cred în nimic! Nu mai cred în suflete curate, nici în câmpii verzi, nu mai cred în puritate şi nici în bunătate. Nu mai există aşa ceva.
Societatea ne îndeamnă să devenim aşa şi se pare că este mult mai puternică decât noi!”
Probabil persoanele care stau în preajma mea zilnic mă cunosc cât de cât. Însă niciodată nu mi-am deschis sufletul în faţa cuiva. Nu am considerat necesar. Consider asta ca pe o dovadă de slăbiciune. Nu dau ocazia multora să mă cunoască. De ce? Pentru că îmi place să ofer palme peste faţă cât de poate de dureroase celor care şi-au făcut o impresie proastă despre mine în trecut. Cred că este plăcut şi constructiv. În plus, oamenii vorbesc. Adică oamenii bârfesc. Oamenii nu mai sunt oameni, de fapt.
Liceul, pentru mine, este o treaptă importantă în maturizarea şi formarea mea ca om. Mă aşteptam la altceva, ce-i drept, dar (!) simt că am nimerit unde trebuia. Nu se putea mai bine. Peste tot există oameni care să te bârfească, invidieze, înjure în gând, să-ţi vrea răul sau care să te aprecieze la adevărată ta valoare. Există prieteni.
Există persoane în care îţi poţi pune încrederea fără a fi vorbit pe la spate, fără împartă zvonuri despre tine. Persoane care merită respect, pe care trebuie să ştii, să înveţi să le ţii aproape pentru simt singurele care îţi sunt alături la orice oră din zi sau din noapte, pe care te poţi baza. Pentru astfel de persoane trebuie să te ridici atunci când eşti deznădăjduit, pentru care trebuie să lupţi, pentru că omenia, sentimentele pe care le ai pentru ceilalţi te fac om cu adevărat.
Nu, nu, nu, nu telefonul, nu banii, nimic nu te poate face mai om decât acestea pe care le-am amintit. NI-MIC! Un mesaj pentru cei care se simt: sunt lucruri mai împortante decât averile, decât comorile însele. Nu agonisiţi. Învăţaţi să preţuiţi libertatea, iubirea, prietenia, visaţi! Este gratis să visezi! Visele pot fi atât de dulci! Nu încetaţi să visaţi! Nu a zis nimeni că viaţa-i dreaptă. Şi nu uita: din dorinţa cuiva care veghează de-acolo de la balcon sau poate printr-o singură întâmplare, este posibil să pierzi tot ce ai avut cândva, lucruri pentru care ai muncit şi de care erai mândru, lucruri valoroase.
Da, da! Toate se pot pierde şi nici nu le poţi lua cu ţine în mormânt. Totul este efemer. Tu însuţi ai bătăile inimii numărate. Tot ce-ţi rămâne este mulţumirea că ai putut face în viaţă ceva mai mult decât altul. De ce să fii obişnuit când ai dreptul să fii extraordinar?
Hai că deja aberez.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Hi! Vreau să încep spunând că toate comentariile sunt moderate aici. Dacă ai chef să spui ceva ofensator la adresa mea, a mamei mele, a familiei mele sau a cititorilor/comentatorilor mei te rog să te abţii pentru că nu există nicio şansă să ţi se publice comentariul şi deci efortul tău este în zadar. Niciunul dintre cei amintiţi nu are ce căuta pe tastatura ta, lasă-i în pace, că sunt oameni marfă. Te rog să-ţi exprimi părerile prezentând întotdeauna argumente şi nu lăsa comentarii de genul "Cool!" sau "Mijto!" pentru că eu ştiu deja cât de cool şi mişto este tot ce scriu. So... lasă un comentariu!