29 decembrie 2010

Mă întristează tristeţea lor...

 Observ că unii intră pe aici din ce în ce mai des şi se interesează de viaţa mea mai mult decât s-au interesat de a lor în ultimele luni. Nu înţeleg de ce, dar presupun că îmi poartă de grijă, lucru care mă bucură enorm pentru că întotdeauna mi-am dorit nişte căţeluşi numai ai mei (niciodată nu am putut păstra căţeluşii în apartament). Aş dori, totuşi, să nu vă mai interesaţi de: viaţa mea sexuală, viciile mele, animalele mele, părinţii mei, viaţa mea privată (doar dacă nu suntem prieteni şi poate nu ştiu eu) şi nici să nu mai intraţi pe aici dacă nu vă face plăcere. Sau poate vă place aşa de mult încât doriţi să mă impresionaţi în vreun fel. Nu o faceţi. Nici măcar dacă sunteţi fumaţi. Pe bune, dacă o arzi aiurea pe bloguri de fete şi laşi comentarii vorbind despre păsărică şi despre cât de şmecher eşti tu (eşti fumat, alea, alea!), eşti un trist notoriu. Nu vă daţi Johnny Bravo pentru că vă faceţi de căcat. Serios.

 Ce am mai făcut eu în ultimele zile. Păi, acum două zile m-am trezit şi am văzut că ninge. Wtf?!A fost o lovitură destul de dureroasă, dat fiind că trebuia să fac un drum până la o mătuşă de-a mamei. Am mers pe la atâtea rude şi m-am plictisit atât de rău la ele încât îmi vine chiar în momentul de faţă să vomit. Nu-mi plac (multe dintre ele) rudele mele, sunt plictisitoare, foarte, foarte, foarte.

 A început chinu'... au început incordatii care se bucură la un simplu "poc" să arunce petarde pe geam sau pe stradă, în scări de bloc, în tramvaie, în case şi în cine-ştie-câte alte locuri. Ori sunt incredibil de proşti, ori sunt tâmpiţi. Eu nu aş avea curaj să dau foc unei petarde.  Mă gândesc la cele mai sângeroase scenarii. Focurile de artificii (special organizate, supravegheate) sunt mai ok dar nici alea, că dacă te gândeşti, şi ele o pot lua razna şi-ţi pot da foc la păr (sunt ok, dar nu prea). Sunt mai paranoică din fire, asta e, dar îmi place să mă ştiu în siguranţă şi m-aş bucura enorm dacă m-aş putea plimba în parc în noaptea în care cică trecem în noul an, mâncând o ciocolată. Vai, dar ce motiv de sărbătoare!

Îţi dai seama? Hai să ne luăm chiloţi roşii şi să mâncăm douăsprezece boabe de struguri, uitându-ne la Băse cum numără secundele până la trecerea dintre ani şi să ne amintim ca dacă ne prinde anul nou cu bani în buzunar, aşa o să fie tot anul. Băi, e de jaaaaaaaalnic. Nici măcar nu cred în chestiile astea. Probabil nici cei care practică astfel de porcării nu cred în ele dar de... spiritul de turmă şi plăcerea de a şti că eşti în rândul lumii! Ah!

 Mă simt aşa de diferită şi de ciudată şi îmi dau seama că nu mai am niciunul dintre obiceiurile pe care le aveam când eram copil... am pus bradul în living doar ca un ornament. Mi-a ieşit grozav, nici nu mă aşteptam să arate aşa. Dar nu mi-a mai trezit niciun sentiment împodobirea lui şi nici nu am mai aşteptat cu nerăbdare cadoul (care nu a apărut, de fapt), nimic, absolut nimic. M-am uitat în oglindă... câtă superficialitate am văzut... :) Mă simt prost doar faţă de copilul de altădată. Asta e.

 Crăciunul asta a trecut extrem de greu din cauza unor chestii personale cu care nu am de gând să încarc pe nimeni (deşi au fost câteva persoane mai puţin norocoase) iar zilele care au urmat au fost tâmpit de plictisitoare. Vor urma şi altele aşa că aş face bine să mă încarc cu energie pozitivă şi cu optimism (vezi să nu). Legat de prima parte a postării, am primit un alt comentariu, bănuiesc că de la acelaşi anonim care crede că blogul e jalnic. Take it easy! Era fumat, dom'le, aşa că aţi face bine să-l ridicaţi pe un piedestal şi să-i aduceţi ofrande (poate sacrificaţi şi-o capră).

 Am vrut de mai multe zile să intru pe blog şi aveam un chef nebun de scris, dar când deschideam fereastra pentru postarea nouă, îmi pierdeam toată inspiraţia... Nu cred că sunt nici prima, nici singura. Sorry, Duda! Poate o să scriu mai des la anu'!

Edit: am şters comentariile acelea urâte. :))

23 decembrie 2010

Despre...

... ce comment-uri am primit. Cred că trebuie să lămurim câte ceva. Postez întâi comment-urile, să știm toți despre ce este vorba. Prima părere:

"Cum vi s-a parut ?" - JALNIC !!! Iar faza cu "Incerci cumva sa furi?", e cea mai tare. Ce plm sa furi ? :)))
Păi e minunat. Adică, nu că mi-ar păsa de părerea ta, dar văd că încerci din răsputeri să ieși în evidență și nu prea-ți iese, așa că mă gândesc că dacă te bag în seamă, poate mai scapi de frustrările zilnice și de migrenele pe care ți le provoacă cititul blogului meu. Băiete, nu te obligă nimeni să intri aici; o faci voluntar și benevol. Și, să-ți intre bine-n cap, cât timp nu îmi aduci niște critici constructive, părerile tale sunt nule pentru mine. Este/sunt primul/primele comment/uri pe care ți-l(e) aprob, așa că data viitoare, nu te mai sinchisi pentru că vor ajunge șterse și nu este bine să-ți pierzi minute prețioase din viață stând pe jalnicul meu blog. Pa!
P.S: Se poate fura și știu că mulți frustrați o fac. Măcar să nu fure cu voia mea. :)

Aplauze! Din picioare v as ruga! Dude!!! Esti dezamagita de viata, ai cea mai plictisitoare viata, cuprinsa de o ranchiuna perpetua. Lume meschina in jurul tau. So now the big question: Ai facut ceva s o schimbi? Sau e prea bine in zona de confort? E prea bine, nu i asa? :) Kids... Esti tu inca un copil. E normal sa nu i tolerezi inca. Love ( oftez ) its such a great feeling... Cand iubesti viata si intamplarile zilnice se schimba. Devin mai luminoase. Noi ne schimbam. Mi e dor sa iubesc... Babye my dear child :p


Dudă, nu-s dezamăgită de viață, sunt dezamăgită de persoanele din jurul meu. E o diferență. Ranchiună? Nu, scumpo/scumpule! Nu port ură nimănui; este o pierdere de timp. Da, unele persoane îmi repugnă, unele sunt insuportabile, dar nu le urăsc. Am învățat să iubesc tot ce mă-nconjoară... Nu am făcut nimic să-mi schimb viața. Îmi place la nebunie așa cum este: plictisitoare. Așa e, e prea bine și ador confortul. Ai ceva împotrivă? Hmmm, dragă anonimule, care te ascunzi tu după anonimat în tot internetul ăsta, cât e el de mare, mă cunoști cumva personal? Și chiar dacă, știi ceva despre viața mea? Am fost copil până pe la 6 ani jumătate. Apoi viața mea a luat o altă turnură. Nu te interesează, sau dacă da, ar fi bine să te interesezi întâi de tine. Tolerez copiii, atât timp cât nu-mi invadează teritoriul și nu-mi strică lucrurile. Țin, pur și simplu, prea mult la lucrurile mele pentru a lăsa copiii să le strice. Love? Care-i legătura dintre dragoste și blogul meu? Că pun dragoste în tot ce scriu? Poate. Vorbim despre dragoste, mai încolo. :) Până atunci, poate-mi mai schimb percepțiile despre viață; înainte de asta, nimeni nu-mi poate judeca deciziile. Oamenii se schimbă, nimic mai adevărat. Mai ales atunci când dau de bani. But... who cares? Este viața mea.
Și... mesaj pentru toți ceilalți:

Nu am făcut blogul pentru critici sau ridicări în slăvi, deși, ce-i drept, mă bucur când cineva-mi apreciază activitatea/postările. Dacă intrați aici, o faceți pentru că vreți și vă place ce vedeți. În caz contrar, X-ul din colțul de sus al paginii (dreapta) vă poate scoate de pe grețos și puteți, astfel, să vă trăiți viața liniștiți, fără griji. Nu-mi place și nici nu am timp să șterg astfel de commenturi care nu-mi aduc nici mie, nici vouă cinste, așa că, dacă nu vă exprimați opinia respectuos și nu aduceți argumente, o faceți degeaba. Get a life.

Sperietura vieţii mele

Cred că nu m-am mai speriat aşa niciodată. Ieri calculatorul făcea fiţe, se restarta. M-am gândit că este de la praf aşa că m-am înarmat c-o şurubelniţă şi cu o pensulă şi am început operaţiunea. Prostia mare a fost că am lăsat uşa de la cameră deschisă şi m-a văzut tata.

Cum este "priceput" la toate, a adus aspiratorul şi dracii au luat-o pe unitate. A desfăcut fiecare şurubel, fiecare părticică, a şters cum a ştiut el... după ce a terminat, a pus la loc plăcuţa laterală şi mi-a zis să-i dau drumul. I-am dat... probleme! Nu mai găsea nu-ştiu-ce drivere... am încercat de aseară şi până acum jumătate de oră să reinstalez Windows-ul (pe care, apropo, nu-l mai găsea - de fapt, dispăruseră şi partiţiile) până l-a luat tata înapoi la puricat şi i-a băgat la loc o chestie...

Nu ştiu dacă a făcut-o intenţionat sau nu... mă rog, ca de obicei a fost vina mea... Când am văzut că se deschide şi intră-n Windows mi-a apărut zâmbetul pe faţă, din nou, după nu-ştiu-câte ore de plâns.
Acum mi-am pus The Pierces - Three Wishes şi stau în faţa monitorului. Cât de minunat este să poţi din nou să tastezi... Bucuraţi-vă de pc-urile voastre cât mai puteţi.
P.S: S. face cel mai bun ceai evă!

21 decembrie 2010

Sunt ciudată şi nebună...

... şi nu am negat-o niciodată.

Adesea mi se întâmplă să trăiesc mai intens unele momente şi ieri a fost una din zilele în care am fost impulsivă. M-am trezit la ora 4 dimineaţa la auzirea soneriei mătuşii mele, una enervantă, de altfel, am pus înapoi capul pe perna moale şi am adormit încă 15 minute, până la ora la care chiar trebuia să mă ridic din pat.

M-am trezit, am fost la baie, m-am spălat cu apă rece pe faţă, mi-am luat somnoroasă cheile şi telefonul, mi-am îndesat neputincioasă picioarele în nişte şlapi care mi-au ieşit în faţă, deşi aveam o pereche de ciorapi groşi, astfel că mi-a rămas cam jumătate de picior în afară - m-am udat; mi-am luat repede şi geaca pe mine, am ieşit, am închis uşa în urma mea şi am coborât, fără tragere de inimă, pe scări.

Eram aproape sigură că la ora 4 şi ceva nu trece nicio maşină şi m-am trezit că alerg pe trecerea de pietoni ca o nebună. Ajunsă în faţa porţii verzi descopăr că este închisă şi caut, stângace, cheia. Până la urmă, intru în curte, încercând să mă feresc de dementa de Tara, care s-ar juca şi la ora 4; eu, nu. Urc, ajung în casă... pitica se bucură la vederea mea. Mă-sa pleacă fără să zică nimic pentru că, în caz contrar, micuţa nu s-ar mai opri din plâns. Râdem, ne uităm la TV la desene animate (habar n-aveam că la ora aia se mai difuzează desene) şi într-un final adormim amândouă cu ochii la Mickey Mouse. Dormim.

După o noapte în care am primit constant telefoane ("ce face fata?", "plânge?", "a plâns?", "e cuminte, te ascultă?" - au fost întrebări la care am răspuns la fiecare 30 de minute) m-am trezit... ameţită, merg la baie, mă uit la faţa mea... mă spăl iarăşi pe faţă, dau drumul la calculator, scot nişte lapte, îl încălzesc la microunde, pun nişte cereale peste şi aştept să se trezească în speranţa că o să pape şi ea ceva.

Merg iar la baie să caut mopul şi o aud plângând ("Doamne, sper să nu fi căzut din pat, ce mă fac, ce mă fac?"). Ajung... o văd, stând în funduleţ şi cu două lacrimi micuţe prelingându-se pe obrăjorii ei îmbujoraţi. Încep să vorbesc cu ea, o iau în braţe şi mergem la calculator unde luăm şi bolul de cereale, poate o păcălesc. Nu vrea să mănânce, dar doarme pe mine ca o maimuţică aşa că îi in capul cu o mână şi cu cealaltă încerc să scriu pe mess.

Ajung mama şi tata. Intră în casă, pitica se trezeşte şi începe să fie mai vioaie. Mănâncă nişte plăcintă () cu mere, sare pe masă, se joacă, apoi ne îmbrăcăm toţi patru şi trecem strada. Ajunşi în casă, îmi dau drumul la celălalt calculator, încep să cotrobăi prin site-urile pe care le urmăresc şi... vine şi pici la mine pe picior, după care începe să se ciupească pe mână... era linişte deplină, doar ai mei se mai auzeau în bucătărie. Aud uşa de la intrare. A venit cineva. Mă uit. Adina. Îşi trânteşte lucrurile în pat şi zice "Ce-i dezordinea asta aici?" (având în vedere că a plecat ca o nesimţită la nu-ştiu-ce oră şi nici patul nu şi-l făcuse - l-am făcut eu). Nu-i răspund. Îmi văd de treabă. Se mai învârte câteva secunde prin cameră şi zice "Dacă-mi face ceva la lucruri, îţi rup păru' din cap".

Vena de la tâmplă mi-a plesnit, pur şi simplu, şi am răbufnit: "Da' ce pula mea ţi-a făcut copilu' ăsta? Ce căcat ai cu el şi de ce, mă rog, aş fi eu vinovată dacă ea strică ceva?". Evident, am ţipat. Nu. Am urlat. Vine mama. Începe şi ea să ţipe, nu ştiu la care din noi că am fugit repede în baie, mi-am cuprins capul cu mâinile şi am ţipat în interiorul meu. Mi-am tras blugii pe mine cu mâinile tremurânde, am ieşit din baie tropăind şi căutându-mi mănuşile şi fularul, timp în care ascultam discuţia din bucătărie. Ea pretindea că nu mi-a făcut nimic şi că de când sunt în "liceul ăsta de drogaţi" vorbesc numai urât. Nu-i adevărat. Mereu am vorbit aşa dar era prea ocupată cu alte "prietene" ca să observe asta. Aaaa, şi-am mai auzit ceva gen "nu ştiţi cum se poartă cu mine". Ooooh! Vai, dar cum mă port! Exact, sunt o tâmpită.

Am plecat la 9 seara aruncându-mi în geantă deodorantul, câteva schimburi de haine şi lenjerii, mi-am îndesat în buzunarele pantalonilor cheile, telefonul, balsamul de buze şi mi-am luat cartea în mână... am plecat şi m-am străduit să ajung cât mai repede ca să petrecem cât mai mult timp împreună. Eu sunt aia care se poartă urât, ce-i drept. Mi-am găsit într-un final fularul şi mănuşile, am dat drumul mp4-ului şi am plecat grăbită, neştiind unde mă duc. Am mers până în staţie, am văzut că nu venea niciun tramvai, am intrat într-un magazin, mi-am luat o pungă de seminţe şi nişte biscuiţi, am plătit şi când am ieşit am văzut că nu mai erau aceleaşi persoane în staţie. O întreb pe o bătrânică "Nu vă supăraţi, ştiţi cumva ce tramvai a trecut?"; ea "Nu ştiu, maică...".

Când văd că vine tramvaiul care nu-mi trebuie, îmi dau seama că a trecut chiar cel... bun. Mă urc oricum şi mă aşez pe un scaun. Fredonez melodiile din playlist... după câteva minute, vreo 10 - 15, ajungem în staţia la care trebuia să cobor iar tramvaiul pe care trebuia să îl iau de fapt mă aştepta cuminţel la semafor, cu uşile parcă numai pentru mine deschise. Am fugit, înjurând în gând moşu' care era în faţa mea şi cobora parcă în slow motion... L-am prins, am ajuns acasă, mi-am făcut un lapte de bebeluşi şi am chemat-o pe S. la mine... Cam asta a fost ziua mea de ieri.

17 decembrie 2010

Ce am mai făcut

Nu am mai scris de mult. Am tot amânat, şi-am tot amânat...
Am terminat cu tezele şi, sper eu, şi cu testele pe anul acesta. Mi-e aşa lehamite de tot, de şcoală în special. Sunt răcită şi tuşesc din când în când. Îmi curge câteodată şi nasul. Mă doare tot corpul.

Am vrut să scriu şi nu ştiam cum să încep. Am văzut ceva minunat, ceva extraordinar...
Prima dovadă de civilizaţie. Mergeam încet spre liceu (deşi ar fi trebuit să mă grăbesc deoarece eram în întârziere) când văd, într-o grădină de bloc, un câine rottweiler care-şi făcea treburile şi stăpânul său, un domn îmbrăcat la costum, cu o cască bluetooth în ureche care strângea frumos răhăţeii în punguţe de unică folosinţă! Mi-a crescut inima! Jur! A fost aşa de minunat... mi-a făcut ziua mai frumoasă.

Am terminat de făcut şi bradul de Crăciun. A ieşit sublim... albastru şi argintiu. Menţionez că de câţiva ani buni am brad artificial, prietenos cu natura. Nu înţeleg care-i bucuria şi plăcerea în a avea un mic copăcel în casă, plus că se face o grămadă de mizerie cu frunzele care cad şi apoi... îl arunci în spatele blocului (există şi varianta "geam", devine din ce în ce mai populară, secretul este să-l arunci cu trunchiul în afară) şi cam asta e povestea.

Bradul artificial este strâns frumos, împachetat şi se poate refolosi an de an, asta pe lângă faptul că este mult mai frumos din punct de vedere estetic şi nici nu face mizerie (al meu nu face deloc); şi ca bonus, acesta vine în mai multe culori. Este important pentru natură şi mai ales pentru noi să nu mai tăiem an de an atâtea sute de mii de brazi... din ele, nu se cumpără prea mulţi iar restul este aruncat cine-ştie-unde sau ajung în sobă.
Azi este ziua în care ne dăm şi primim cadouri. O să fie minunat, atmosferă de sărbătoare, bucuria primirii unui lucru de la oricine. O să primesc de la Ruoxa şi sunt sigură că o să fie genial, aşa cum este şi ea...
Nu o să fiu acasă în we, câteva zile fără net, fără blog, fără messenger... Nu-i nimic, o să am mp4-ul şi o să fie bine. :D

10 decembrie 2010

Is this a nightmare?

Mi se întâmplă, în majoritatea cazurilor, să mă pun în pat după ora unu', două noaptea.
Ce-i drept, oboseala nu este mare şi nu se resimte; mă culc numai în speranţa că mâine poate va fi o zi mai bună...

Noaptea este scurta pentru mine... din ce în ce mai scurtă.
De ce? Pentru că mă gândesc "Mâine o să fie o zi plictisitoare, iar o să se întâmple ceva AMAZING, iar n-o să mă creadă lumea când o să-i povestesc cu cine m-am întâlnit în tramvai, cu cine am vorbit, ce mi s-a mai întâmplat, iar o să iau note mici şi iar o să se întâmple să fie aglomeraţie şi să pută unii ca mortăciunile... mi-aş dori să nu mă mai trezesc în Ro!".

Primele raze de soare se ivesc acum pe cerul senin şi parcă nu îndeajuns de odihnit dar totuşi crud şi dulce ca o zi caldă de vară... ele prind amploare cu fiecare minut care trece.
Indiferent de faptul că am draperiile închise la culoare ele pătrud în cameră şi-mi violează ochii cu o brutalitate inimaginabilă. Mă încăpăţânez, mă întorc cu faţa la perete. Degeaba. Creaturile mi-au auzit mişcarea şi acum ciripesc timid dar nu pentru mult timp. Peste cinci minute o să fie corul madrigal la mine în cameră. Cu toate, toate astea, insist să ţin ochii închişi şi să nu mă ridic din pat. La ce bun? Somnul de dimineaţă e aşa dulce şi patul călduros, moale...

La ce oră se întâmplă toate astea? Intervalul 6:00-8:00 sau depinde cum am chef să-mi pun ceasul. Trebuie să ai o voinţă irefutabilă ca să nu te ridici din pat. Şi am.
La ora 8, 8 şi ceva, îmi dau seama că n-ar mai fi mare bai dacă aş mai sta în pat puţin iar telefonul parcă-mi zâmbeşte complice. Adjudecat (mai rămân în pat)! La urma urmei, parcă nu mai ai nicio temă, nu te ascultă la nimic... este timp să le faci pe toate. Şi uite aşa îţi creezi dimineaţa iluzii despre cât de bună ar fi ziua ta dacă ai mai sta 10 minute în pat...

Peste alte 10 minute te gândeşti că eşti aşa de bună că vei reuşi să îţi organizezi timpul astfel încât să ajungi la timp la şcoală, să scrii, să înveţi, să mănânci, să te speli şi să pregăteşti şi ghiozdanul. Este interesant că, îmbătată de mireasma dulce a somnului de dimineaţă, chiar crezi posibile aceste lucruri. Eşti campioana lumii. Apoi încă 10 minute îl visezi pe tipul ăla mişto pe care l-ai văzut în tramvai... And so on. Nechibzuită, te scoli din pat la o oră târzie şi constaţi faptul că nu ai timp de prea multe aşa că tai de pe listă temele şi învăţatul pentru că restul activităţilor este obligatoriu. La şcoală te scuzi la tot felul de profi pentru că nu ai de ales. Ajungi acasă şi faci asta iar şi iar şi iar şi iar...

Un adult ar spune "Ce vrei să faci cu viaţa ta?!". Un adolescent asemeni mie ar spune "Who gives a fuck? Ştiu sentimentu', frate, mi se întâmplă des!". Ah, băga-mi-aş! Iar este două şi eu nu m-am culcat! Again! Fuck!

09 decembrie 2010

Maitreyi

Trebuia să citesc Maitreyi pentru azi şi eu nici nu deschisesem cartea. Parcă nu voiam să o citesc, parcă îmi era lene, parcă nu mă tenta deloc coperta roz... mă gândeam că poate mă va salva din nou un rezumat de pe net (deşi nu am mai apelat de anu' trecut la ele).

Şi totuşi, am citit, am citit, am citit, până am fost total cuprinsă în lectura acelei cărţi micuţe. Nu m-am mai putut opri din citit. Era ceva nou, ceva fascinant, ceva mişto, cum nu am mai citit niciodată până acum. Detaliile şi stilul lui Eliade (de a povesti) au fost delicioase. Romanul însuşi este un deliciu.

Rezumatul nu-l voi face pentru că nu ar fi corect să iau plăcerea şi altora. Este mai fain s-o savurezi singur. Recomand cartea. Nu veţi regreta că aţi citit-o, zic. Eu am împrumutat de la bibliotecă şi romanul din perspectiva lui Maitreyi, mă gândesc că va fi senzaţional.

Nu mai am nimic de citit până la sfârşitul lunii aşa că o să încerc să citesc în weekend şi Ghidul nesimţitului şi Dragostea nu moare, ca să-mi mai iau nişte cărţi să citesc până la vacanţă şi apoi să-mi iau lecturi pentru vacanţă. Dacă nu apuc, iau ceva la întâmplare din "bibliotecă" şi citesc, citesc, citesc.

Este interesant cum te poate captiva o lectură, cum te poate face să vrei mai mult cu fiecare pagină, cum devine din ce în ce mai bună pe parcurs ce începi să o înţelegi. Plăcerile astea nu ţi le poate lua nimeni. Nimeni!
Am citit până pe la 5 dimineaţa (am vrut să îi trimit mesaj Andradei să-i spun) şi am lăsat sfârşitul până după ce mă trezesc. A fost mirific!

03 decembrie 2010

Nu ne ascundem după deget

Era o joi. Am simţit de dimineaţă că n-o să-mi meargă bine. Am avut eu, aşa, un "filing".

Primele ore, blah, blah, blah, au trecut repede. Şi vine şi ora pe care de obicei o aştept cu plăcere şi anume ora de muzică. În generală, îmi plăcea la ora de muzică. Era plăcut. Cântam des. Cântam la serbări, la ore... şi cânt des acasă. Foarte des. Cel puţin de două ori pe zi. Numai că la şcoală eram de multe ori prea ruşinoasă şi nu o făceam decât după 5 minute de rugăminţi. Şi cu toate astea, am fost singura aleasă la cor din fosta mea clasă (adică 8b) în clasa a cincea, am mers la cor cinci ani la rând chiar dacă nu mereu nu am făcut lucruri mişto cum făceam cu domnu' Vlădoiu... apropo, am auzit c-a dat colţu', Dumnezeu să-l ierte. De la cine am auzit? De la moldoveanca, fosta profă de geogra. Mă rog, asta pentru cine cunoaşte.

La liceu, nu am cântat. Deloc. Nimic. Nu ştiu de ce. Am doar niste bănuieli. Blah blah blah. Şi m-a mâncat în fund să glumesc cu Blonda... care trebuia să fie selecţionată pentru cor. Şi a fost. Şi... profa m-a obligat şi pe mine să cânt. Ceea ce nu mi se pare normal. Trebuia să primesc notă, dar (!) unii au primit note pe caiet fără ca măcar să fie prezenţi. Iar mie, care am făcut şi ce ne-a cerut atunci în clasă şi-mi făcusem şi tema, mi-a cerut să-i şi cânt.

Păi stai frate, tu poţi să pui note în absenţă şi mie nu poţi să-mi pui? De ce, că am glumit cu o prietenă? Nu o credeam aşa de limitată în gândire şi o spun sincer. Nu am vrut să cânt. Şi nu suport să fiu constrânsă să fac un lucru pe care eu îl fac şi singură, din plăcere. Mi se pare total anormal. Şi am început să plâng. Freaky, freaky, freaky!!!

A încercat să o dea la-ntors, să vorbească cu mine, să mă întrebe ce am păţit... nimic! Nu i-am zis ni-mic! Apoi a zis ceva gen blah blah blah şi a zis că mă ascultă data viitoare. Data viitoare fiind ieri, adică joi, 2 decembrie. Ne-a pus să facem acelaşi gen de exerciţiu în clasă, m-a corectat unde nu era cazul şi i-am sugerat să-şi ia altă pereche de ochelari, s-a uitat pe caiet şi mi-a pus 10.

Apoi s-a purtat frumos şi când i-am dus caietul Andradei şi i-a pus şi ei 10 pentru că m-am dus să întreb ce notă i-a pus. Eu rebusul ăla l-am făcut de căcat. A ieşit naşpa şi nici măcar nu era rebus. Erau doar nişte cuvinte scrise dezordonat unele sub altele şi de la care erau trase nişte săgeţi cu explicaţii. Explicaţii sumare. Şi a tăcut, a înghiţit în sec. Nu m-a făcut să mă simt mai bine după ce m-a făcut să plâng. O să o ţin minte toată viaţa. Sunt puţine persoane care mă fac să plâng. Pentru că eu mă consum extrem de grav pentru chestiile de genul şi îmi pare rău după pentru că îmi dau seama că nu este cazul... şi totuşi, o fac.

Mă rog... dacă nu ai înţeles de ce am plâns, îţi zic: pentru că mi s-a făcut o nedreptate şi nu aveam cum să reacţionez violent în faţa unei profesoare. :)

Aaaapropo, tot ieri a venit un tip mişto la noi la liceu şi ne-a vorbit despre nişte chestii foarte tari. Mie mi s-a părut destul de interesant. Am înţeles că este psiholog, practică un sport al cărui nume nu l-am reţinut şi ne-a vorbit despre minte, suflet şi sex, despre importanţa legăturii dintre acestea şi despre faptul că avem mai mulţi Dumnezei.... ah, nici eu nu am înţeles prea bine pentru că am ajuns pe la jumătatea reprezentaţiei. Sper să mai dau de el prin liceu. Chiar dacă este puţin pitic (gen Boc), îmi aduce aminte de fostul prof de sport şi este cam sâsâit, este foarte tare omu'. Bravo lui. Totul s-a încheiat prin aplauzele furtunoase ale micii săli de festivităţi şi... ne-am întors la ore.

A fost o zi super exceptând faptul că mi-am rupt unghia din mijloc (cea cu care arăţi semne şmechere) în carnea "cuiva" (nu e glumă).
P.S: Azi am fost suportera lu' Kaka. :D
P.P.S: Azi am fost necivilizată, chiar nesimţită în troleu.
P.P.P.S: Azi am fost nechibzuită, am dormit până la 9.

01 decembrie 2010

Există

Era seară şi veneam grăbită spre casă de la liceu. Nu am căutat pe nimeni cu care să merg spre casă şi, spre uimirea mea, eram singură în staţia de tramvai, exact aşa cum voiam să fiu. Să fiu singură, singură, singură şi să gândesc, gândesc, gândesc. Plângeam. Poate nu se vedea, dar ştiam că plângeam. O simţea, fiecare părticică a corpului meu o simţea. Şi a simţit-o şi "acea persoană". Cum m-am urcat în tramvai, mi-a sunat telefonul.
Am răspuns cu o voce tremurândă, parcă fără vlagă:
Eu: Alo?
Acea persoană: Bună! Te simţi rău?;
Eu: Oh, da!
Acea persoană: Atunci hai să ne vedem...
Eu: Ok. Cum vrei. Dar să ştii că o să plâng.
Acea persoană: Nu-i nimic. Te-am văzut şi mai rău.
Eu: Mulţumesc că mă suporţi.
Apoi am închis şi am aşteptat să ajung.
Acum, plâng din nou. Aştept să sune în orice clipă. Îngerii există...