31 ianuarie 2011

Anunţ: FREE SIGN-UP pe SceneFZ

Din dorinţa de a mări comunitatea, SceneFZ a hotărât ca în perioada 28.01 - 06.02 să deschidă porţile pentru noi useri.
În acelaşi timp, tot pentru a veni în ajutorul userilor, SceneFZ a creat 3 noi categorii:
1. TVEps-Ro (RoSubbed)
2. XviD-Ro (RoSubbed)
3. BR-Ro (BluRay-RoSubbed)

Dacă aţi devenit deja curioşi puteţi să vă creaţi un cont aici:

 www.scenefz.net


Edit: S-au închis porţile... :(




25 ianuarie 2011

Scrisoare pentru părinţi


Nu-i nimic. Voi fi destul de matură pentru toţi trei.

Am prins ideea. Vreţi să îndepărtaţi de lângă mine până şi fiinţele pe care le iubesc şi pentru care am făcut atâtea sacrificii. Vreţi să îmi luaţi libertatea, tinereţea şi bucuria. Vreţi să ştergeţi de pe faţa mea şi ultima urmă de zâmbet. Vreţi să mă vedeţi singură şi nefericită. Ştiu că-mi vreţi răul, este prea evident. Poate dacă aţi încerca să fiţi mai subtili... O să cedez şi de data asta, pentru că nu mă pot lupta cu amândoi.

Toate lucrurile la care am renunţat s-au dus pe apa sâmbetei. Din cauza voastră am renunţat. Pentru că luaţi din mine şi ultimul strop de putere. E dificil, am doar 16 ani. Credeţi că e uşor? Puneţi-vă în locul meu.
Vă purtaţi ca nişte virgini frustraţi de 12 ani. Sunteţi imaturi şi tâmpi. Nu mă iubiţi. Nici nu v-am cerut-o. V-am cerut puţină libertate, respect şi intimitate. Mi-aţi zis de atâtea ori că mai bine m-aţi fi avortat. Uitaţi-vă în jurul vostru, dragilor. Spuneţi-mi şi mie câţi dintre copiii vecinilor au participat vreodată la o olimpiadă. Ia uitaţi-vă pe caietele lor, stiu să scrie? Sunt analfabeţi. O ştiu şi eu, o ştiţi şi voi. Hai s-o dăm pe aia dreaptă: aveţi câte 40 şi nici măcar o cerere nu ştiţi să scrieţi. Câte clase aveţi? Ştiţi să scrieţi o frază corect? Aşa, după dictare.
Aveţi atâtea aşteptări de la mine, încât daţi altora impresia că mi-aţi pus luna la picioare, dar ştiţi şi voi că nu e aşa.

Am ajuns să fiu o stafie în casa voastră. Vin, intru în camera asta nesuferită şi de-abia ies de câteva ori înainte să plec de la şcoală. Nu cheltuiţi averi pe mine, ştiţi şi voi câţi bani de buzunar primesc. V-am greşit cu ceva? Cred că da. M-am născut, probabil, dintr-o altă greşeală a voastră. Şi, cel mai naşpa: încă trăiesc. Sunt un coşmar? Nu, zău? Dacă nu ascult infectele de manele şi nu mă uit la OTV, credeţi că-s o scursură a societăţii?
Deştepţilor care vă daţi voi deştepţi, ştiu că vă doare în pulă (aia pe care o împărţiţi amândoi) că sufăr şi că plâng ca proasta ore întregi pe covor.  Sunt absolut sigură că toate chestiile astea, pe viitor, tot pe mine mă vor afecta. Dar stau şi îndur cu gândul că, într-o zi, o să scap din lanţurile voastre şi o să-mi trăiesc şi eu viaţa. Sau poate o să am norocul să dea o maşină peste mine.

Am avut prea multe aşteptări, ştiu. Pentru un singur lucru vă mulţumesc. Nu v-aţi certat niciodată. Sunteţi uniţi, pentru că vă potriviţi perfect. Perfizi, profitori, mincinoşi. Aveţi amândoi caractere infecte. Nu, ştiţi ce? Mă bucur pentru toate avorturile pe care le-ai făcut tu, mamă. Nimeni nu merită tratamentele voastre. Nimeni! Îmi provocaţi repulsie. Voiaţi să mă faceţi să vă urăsc? Aţi reuşit deja.

Să nu vă închipuiţi că eu o să fiu o javră, că nu moştenesc nimic de la voi. O să vă arăt ce înseamnă să fii om cu cineva, dacă am ocazia să trăiesc; o să vă simţiţi mai rău decât dacă v-aş lăsa să muriţi de foame.
Nu ridicaţi de cur în sus, că n-aţi făcur niciun sacrificiu pentru mine. Dacă s-ar putea, existenţa voastră s-ar rezuma la un pachet de ţigări, două căni de cafea şi o pâine. Foarte frumos şi romantic, da' mai sunt şi eu în peisaj. Nu am un loc de muncă, nu am de unde să produc un ban de pâine. De ce nu m-aţi abandonat? Sigur sunt a voastră? Hai să facem un test ADN. Eu vă reneg oricum.

Îmi pasă de voi, că nu sunt jigodie. Nu am să dau cu piciorul în voi când o să fiţi bătrâni şi nici n-o să vă duc la azil. Să fiu sinceră, pentru oameni ca voi nu dau doi bani. Dar sunteţi o excepţie, că m-aţi ţinut în casa voastră şi mi-aţi dat să mănânc atâţia ani. Să nu credeţi că v-apreciez în vreun fel. Nicidecum. Persoane respectabile sunt acelea care au făcut ceva în viaţă, care au fost oameni, care au ştiut când şi ce să ofere şi care au ştiut unde să se oprească. Ăia, pe care voi îi consideraţi fraieri, sunt persoane cu adevărat importante.
Poate este o consecinţă a faptului că m-aţi conceput sau poate este doar rezultatul ataşării mele de voi, dar... să ştiţi că pe mine chiar m-ar durea dacă vi s-ar întâmpla ceva, proştilor. Îmi pare rău că scuipaţi numai înjurături şi că mă luaţi la şuturi, ştiţi şi voi acum de ce. O să vă amintiţi, cândva, tot ce mi-aţi făcut. Şi-o să vă pară mai rău decât îmi pare mie acum.

M-aţi îmbătrânit înainte de timp. Pentru ce? Un singur lucru vă mai cer: dacă o să mor înaintea voastră, incineraţi-mă.
P.S: Dacă tot faceţi o treabă, măcar băgaţi cuţitul în mine. E mai rapid, pe bune.


Copilul vostru, despre care nu ştiţi că are un blog şi că-şi spune Pumpkin Pie...

Sunt o bufniţă. Aşa, şi?

Când m-am apucat să scriu drăcovenia asta, era aproape trei dimineaţa. Sau noaptea. Nu am ce face. Dacă mă pun în pat, o să am iar coşmaruri. Am pus vreo şase sute de melodii în playlist, aproape toate de pe la lume adunate. Melodii tâmpite, cu versuri tâmpite. Unele. Altele, geniale. De la oameni speciali, desigur. Am dat, din întâmplare, pe facebook. Nu ştiu cum am ajuns acolo.

Cert este că m-am enervat aşa de rău că mi-am şters toţi prietenii. Sinceră să fiu, mi-am făcut cont acolo numai pentru a putea face o pagină pentru blogu' ăsta plăcinţos.
Nu m-a interesat niciodată să cunosc persoane. Mai ales pe net, pe un site de socializare. Aş putea să intru pe matrimoniale sau ceva. Important este că nu vreau. Nu am chef, nu mi se pare normal. Chiar aşa am ajuns? Să nu mai putem face cunoştinţă cu o persoană, în realitate? "Aaaa, ţie ţi-am trimis cerere de prietenie pe hi5? Poate mă ciupeşti pe facebook! ;;)"

Când am intrat prima dată pe fb, adică acum mult timp, nu era aşa. Acum, este infectat de aceleaşi specimene care se află şi pe hi5. Băieţi superpotenţi şi fete superdotate. Cocalari şi piţipoance. Pornografie şi manele. Aş putea să vă dau zeci, sute de exemple. Nu ar fi de ajuns. Nu stau nici să vă spun cum ar trebui făcută o poză decentă. Asta ar trebui să ştie fiecare. Poate o să scriu ceva şi despre asta. Cum să nu fii piţi sau coca.


Bun. Poate că nu mă deranjează aşa de mult o cerere în FarmVille, da' când primeşti, cu o insistenţă nesimţită, 87 de solicitări de la 2-3 persoane cu care n-ai schimbat nici măcar două vorbe... nu-ţi vine să arunci cu monitoru' pe geam? Asta în măsura în care n-am intrat în contu' ăla decât de două ori şi atunci cu treabă. Tot legat de blog. Nimic mai simplu. Hai să-ţi explic. Vezi că nu te bag în seamă? Vezi că nu am chef de tine? Păi şi atunci de ce îmi trimiţi toate căcaturile alea? Chiar crezi că am timp? Nu, nu am. Am o viaţă. Pe care nu o trăiesc pe facebook. Ok?

Nu-mi pasă de tine şi de jocul tău idiot. M-am ţinut atât de mult timp să nu fac amărâtu' ăla de cont şi acum, că l-am făcut, vreau să scap de el. Nu o s-o fac, că-mi trebuie. M-am baricadat şi acolo. În sensul că nu se mai poate vedea nimic de pe profilu' ăla. E doar un cont abandonat şi, totuşi, funcţional.

La început şi blogul era aşa. L-am făcut cu vreo lună înainte să-l folosesc. Am vrut să fie camera în care să mă închid şi unde să nu mă găsească nimeni. Mă gândeam la el (şi încă mă mai gândesc) ca la un jurnal. Unul online, ce-i drept. Apoi au început să apară şi primii cititori. Primele comentarii. Primele persoane interesate. Primele widget-uri instalate. Primele nedumeriri. Primele comentarii răutăcioase. Primii frustraţi. Dar, cu timpul, am început să mă obişnuiesc cu toate astea. Îmi citesc şi alţii gândurile. So what? Măcar aici. În realitate este imposibil să-ţi dai seama ce gândesc. Nici măcar eu nu ştiu ce gândesc.
Acum este 14:05 şi am zis să termin de scris asta.

Din nou, vreau să merg undeva şi să fiu singură. Să mă bucur de linişte. Să mă plimb. Să nu întâlnesc oameni. Să fac poze. Să fiu doar eu cu mine. Şi natura. Vreau singurătate. Şi-mi dau seama că nici atât nu pot primi.
Vă las, mă duc să mă apuc de curăţenie. Adică o să fac jumătate din treabă şi o să revin. Cum fac de fiecare dată.
O zi frumoasă vă doresc.
P.S: E ziua liceului, de-aia îmi permit luxul să stau la ora asta în faţa monitorului. :D
Ascultă asta, asta şi asta.


22 ianuarie 2011

Prietenie

Stăteam şi mă gândeam câţi prieteni am eu. Nu am stat mult să mă gândesc. De ce? Pentru că în jur am o grămadă persoane care se consideră prieteni, când ele îmi sunt doar cunoştinţe (sau nici atât). Un "Bună!" dau şi unei persoane pe care o detest. Cel mai tâmpit lucru este să afli ultimul că-l cunoşti pe x. Şi să afli că-ţi este, pe deasupra, şi prieten. Când voi n-aţi schimbat nici două vorbe.

E minunat. Prietenia... prietenia... nu ştiu cum s-o definesc. Nici n-aş putea. Ştiu că nu înseamnă doar un telefon pe lună sau nici atât şi un "bună. ce faci?" pe messenger. Ştiu că nu înseamnă "ai să mă împrumuţi şi pe mine cu y lei? plssss". Ştiu că nu înseamnă "poţi să îmi tragi şi mie ceva la imprimantă?". E mult mai mult de atât.

Vreau să te sun la 3 noaptea. Ce? Te superi? Nu-mi eşti prieten. Vreau să fii disponibil pentru mine când sufăr. Ce? Nu poţi anula întâlnirea aia imaginară? Nu-mi eşti prieten. Vreau să te iau de mână şi să facem ceva nebunesc. Ce? Nu ai timp? Nu-mi eşti prieten. Vreau să mă iei în braţe şi să mă asiguri că o să fie bine. Ce? Nu poţi ieşi? Nu-mi eşti prieten. Vreau să trec peste un moment dificil. Ce? Nu eşti acolo? Nu-mi eşti prieten. Vreau să visăm, să petrecem timp împreună, să vorbim. Ce? Te plictisesc? Nu-mi eşti prieten. Vreau să treci peste toate defectele mele. Ce? Nu poţi? Nu-mi eşti prieten. Vreau să mă accepţi aşa cum sunt. Ce? Vrei să mă schimbi? Nu-mi eşti prieten. Vreau să facem lucrurile pe care obişnuiam să le facem, să revenim la obiceiurile noastre, nu vreau să uităm de tot. Ce? Nu-ţi mai aminteşti? Nu-mi eşti prieten.

Nu vreau să-mi laşi impresii greşite. Nu vreau să mă minţi. Nu vreau să-mi spui că nu mai e nicio cale de scăpare. Ajută-mă, de-aia-mi eşti prieten. Şi eu te-am ajutat, remember? Vreau să-mi fuţi una, două, şapte palme peste faţă, să mă trezeşti la realitate. Nu-mi spune că nu poţi. E dorinţa mea. Îmi faci un bine. Nu-mi vrei binele? E şi normal. Nu-mi eşti prieten. Aşa că nu te mai căca pe tine. Prefă-te că nu mă cunoşti. Tu chiar nu mă cunoşti. Nu ştii nimic despre mine. Şi totuşi, îţi dai pe net cu părerea cu privire la p**a mea şi cum percep eu durerea. Stai în banca ta, păpuşel.

19 ianuarie 2011

Asta nu-s eu...

Nu, nu ştiu ce-i cu mine. Nu ştiu cum m-am urcat în tramvai fără bilet, nu ştiu cum am putut... Mi-a expirat abonamentu', nu-mi găsesc carnetu' şi, prin urmare, nu pot să îl reîncarc, că nu dau 50 lei. Cred că înnebunesc.

Am mers două staţii cu troleul, după care m-am dat jos pentru că mi-era să nu mă prindă. Deşi ştiu, ştiu foarte bine că, în doi ani, nu am văzut niciun controlor în troleu iar în tramvai nici nu mă controlau, că vedeau că-s elevă. Dar, nu. Eu nu pot face asta. Prefer să fac două ore până la şcoală decât să merg fără bilet.
Nu ştiu ce se întâmplă cu mine. Mă învinuiesc câteodată pentru că-s bună şi pentru că încerc să ajut. Şi, după ce ajut, dacă nu iese bine, dau vina pe mine.

Nu detaliez. E vina mea că nu m-am uitat la tv şi că nu am ştiut. Şi e vina mea şi pentru că mi-am pus în pericol propriile sufleţele. E vina mea pentru tot. Dacă aş fi citit asta înainte, poate ar fi fost altfel.
Ideea este că am mers destul pe jos încât să nu-mi mai treacă nimic prin minte. Am tras pe nas aer jegos de Bucureşti, am călcat şi-n câţiva rahaţi, am îngheţat de frig şi am vrut să fur un câine. Da, să fur. Nu ştiu ce mă apucase, dar era un câine perfect. Sau cel puţin aşa părea. În întuneric.
Mă simt rău, am chef să fug. Mă întrebam dacă m-ar căuta cineva, în cazul în care aş dispărea. Ar păsa cuiva? I don't think so...

Se încheie şi semestru' ăsta, sper eu, cu bine. Nu mai vreau şcoală, de ce nu pot rămâne doar cu atât? Mi-e dor... nici nu ştiu de ce îmi este dor. Poate doar de EA. Nici n-are idee cât îmi lipseşte. Nici nu ştie că încă o aştept să mai vină, măcar să ne plictisim împreună. E unică, asta o face specială. Era a mea. O s-o aştept. Până în ultima zi. Mereu va avea uşa deschisă. Sper că ştie şi ea.
Ieri am ţinut trei momente de reculegere în amintirea lui Owl. Fiecare întreruptă de zeci de râsete. Sunt sigură că el n-ar vrea să plâng.
Ascultă.

16 ianuarie 2011

Nu am murit

Nu, nu am murit, nu vă bucuraţi, nu vă întristaţi. Sunt bine şi am probleme cu Em, PC-ul meu (l-am botezat din greşeală).  Cum sunt bâtă, m-am uitat la el până pe la ora 6 seara şi puteam doar să sper că o să-şi revină. Apoi a umblat tata în el. Nu ştiu ce i-a făcut, da' a început să meargă. Nu mult, dar măcar mergea, cât timp nu intram în Chrome şi nici pe messenger. Nu ştiu ce i-a apucat pe ai mei, probabil m-au văzut posomorâtă... am stat toată ziua. Am încercat să mănânc, dar nu aveam poftă de mâncare fără Em a mea. Poate părea ciudat, dar până nu m-am rugat, nu am putut reinstala windows-ul.

E clar, ai mei mă pregătesc de studenţie. :)) În frigider nu vezi prea multe şi, chiar dacă ar fi, nu este pâine. Nici nu mă duc să cumpăr.
Am chef să fac o plimbare, deci cred că trag o fugă până la Adina, verişoară-mea aia mare. O să iau nişte pâine mai veche şi o să dau raţelor. O să-mi iau o carte şi o să citesc în parc. O să merg pe jos. O să-mi reîncarc abonamentul RATB, chiar dacă nu mă controlează nimeni, niciodată; îmi place să fiu un călător cinstit. Ba nu, mint. Mă controlează numai când îl scot singură, să-şi facă şi ei norma. Vineri, în drum spre liceu, mi-am scos abonamentul să văd până când mai e valabil. Eram lângă aproximativ 6 controlori. Una dintre oamenii în negru mi-a smuls abonamentu' şi nu s-a lăsat până nu l-a trecut prin "controlul" tuturor. Adică ei din asta trăiesc. Adică o beleam rău de tot, dacă nu aveam abonamentu' valabil.

Mi-aduc aminte... mă dusesem la Crisu să-i bag Windows-ul. Am terminat noi treaba, vine şi Diana, mai stăm câteva minute, plecăm... Eu, abonament. Diana, abonament. Crisu... nici măcar bilet. Mi-era mie mai frică decât îi era ei. În fine. La Râmnic, ne întâlnim cu Bogdan... El, bilet. La următoarea, controlori. Deja mă luau transpiraţiile, pe mine. Aud discuţii mai aprinse. Ciudat, dar se auzea română + engleză. Erau nişte tipe, nu ştiu de unde, care voiau să meargă o staţie cu tramvaiul. Neştiind că au nevoie de bilet, că în Ro te poate durea în pulă, poţi merge nestingherit, fără să plăteşti (şi chiar dacă te prind, poţi să bagi cea mai penibilă scuză şi să scapi; desigur, depinde peste ce controlor dai). Eh, şi aşa Crisu a devenit fericita câştigătoare a unei amenzi de 50 lei - pe loc. Controloarele voiau să scoată mai mult de la tipele alea, dar nu aveau decât 35 de lei, toate trei.

Băga-le-aş eu pe gât de nespălate, că nu se mai satură de şpagă şi au impresia că, dacă alea nu ştiau română, le puteau fraieri cum le venea lor. Şi, cel mai lucru tare... erau nesimţit de insistente. Le ameninţau cu poliţia... pentru o staţie, frate? Ameninţi un străin care habar n-are despre ce vorbeşti cu... poliţia? Sunt criminali pe stradă, chiar aşa de periculoase erau alea trei? Aşa de rău au greşit? Să fim serioşi. Sunt sigură că n-o să mai vină în Ro, never. :)) Am înţeles că s-au luat şi bodyguarzii din Mall de una din ele, pentru că stătea pe jos şi se juca pe laptop.
Mai mult nu scriu, ştiu că pe unii îi plictisesc şi ştiu că alţii obosesc chiar şi când citesc două pagini. :)) So, ne auzim. Dacă mai trăim.

11 ianuarie 2011

Mai contează?

Scriu din aceeaşi cameră dezordonată, lipsită de culoare, monotonă, enervantă... M-am baricadat. Ba nu, doar am închis uşa cu cheia. E de ajuns. Nu poate intra nimeni în cameră. E sublim. Se aud zgomote de după uşă. Nu-mi pasă. Nu ştiu de ce. Altădată îmi păsa. Iar a venit "chestia" aia la mine. Pentru două zile de calvar. N-am curaj să ies din cameră.

Mă sperie. Ţipă şi bate cu pumnii în uşă. O bate pe mama. A rupt galeria din dormitor. A spart un castron şi-a fost vina mea, chiar dacă eu eram la calculator. Aproape că mi-a băgat telecomanda Playstation în ceai.
Azi am plecat de la şcoală. Nu ştiu exact de ce. Poate pentru că a plecat şi Roxana, poate pentru că nu a venit Rux şi pentru că intenţionam deja să chiulesc cu Andrada la română.

În timp ce scriu, aud un ţipăt şi acum un sunet... a rupt galeria... ŞI în bucătărie. Am început să zbier la mama. I-am zis (şi nu am fost deloc subtilă) că e mai proastă decât mine... aceeaşi poveste. Mă cert des cu ai mei. Din căcaturi. Nu e vina mea. Nu e vina mea pentru nimic. Dacă ei vor să fie aşa, să fie. Eu îmi protejez spaţiul, ei pot face tot ce vor cu restul casei. Dar nu camera mea, nu lucrurile mele. Nu sunt jucării. Plus că, probabil sunt ultimele lucruri pe care mi le-au luat din banii lor.
Îmi torturează creaturile. Sau cel puţin o făcea. Până când am dat-o eu afară.
Nu e ca şi cum nu aş fi încercat să o plac.

Tot astăzi m-am surprins râzând cu gura până la urechi. Nu, nu era doar un emoticon pus la întâmplare pe messenger. Chiar râdeam tare. Şi era un râs sincer, eram chiar amuzată. Nu am mai fost de mult aşa.
Voiam să ies să beau o cafea la Starbucks... nu am mai ieşit. Unde să ies? Cum să ies când sunt încuiată în camera asta?

Azi am trecut pe lângă un tip care e cu mine în liceu şi cu care am vorbit un timp. Nu i-am dat nici măcar un "Bună!". Dacă el mi-a dat, nu ştiu. Aveam volumul dat la maxim... în căşti, desigur. Mi-am ignorat şi colegii. Nu ştiu ce căcat îmi ziceau, da' nu am auzit şi nici nu mi-a păsat. Până când a venit unul şi mi-a vorbit la ureche. Nu am vorbit mult, nu aveam ce vorbi. M-am întors şi am ascultat muzică în continuare. Când am coborât din tramvai, am mers înainte.

Nu-mi mai pasă de multă lume din jurul meu. Nu cunosc oameni de calitate, nu mulţi. De-asta nici nu sunt interesată să cunosc lume. Vreau să cunosc lume bună. Adică... nu mă încălzeşte cu nimic dacă am cu un cocalar mai mult în listă (chiar, am vreunul?). Dar îmi place să ştiu că, atunci când intru pe mess, am cu cine schimba o impresie, are cine să-mi dea o melodie bună, să îmi recomande o carte genială...

Nu am fost aşa mereu. Am fost crescută printre ţigani, manele, minciună, ură... şi, iată-mă! Sunt vie, nevătămată, sunt în stare să scriu o propoziţie fără să-mi pun întrebarea "să-mi se scrie s-ămi sau săm-i?", nu mai ascult manele, nu-s târfă, nu-s piţipoancă sau ştiu eu ce altă fiinţă materialistă/muistă.
În rest, nu mai ştiu ce să zic. Parcă toţi sunt fericiţi, numai eu nu. De-abia aştept să stau singură. Să am un laptop drăguţ care să nu facă zgomot. Să am un job. Să îmi fac singură mâncare. Să cânt şi să fac plimbări prin ploaie când îmi vine mie. Să scap de învăţământul ăsta de căcat. Să beau o cafea bună fără să am griji... Să pot să-mi bag pula-n tot, când am chef.

09 ianuarie 2011

Nu are un titlu... este o simplă postare...

Îmi pare rău pentru ce văd în jurul meu. Îmi pare rău că vecinii mei au probleme în familie şi că nu se înţeleg. Îmi pare rău că există bărbaţi care-şi bat nevestele şi mi-e chiar milă dacă se întâmplă invers. Îmi pare rău că nu fac parte dintr-o familie bogată care să-mi ofere chiar tot ce vreau şi pot cumpăra cu bani. Îmi pare rău că fostele mele prietene au devenit piţipoance sau, după caz, curve. Îmi pare rău că oamenii care au plecat de jos îşi ţin capul atât de sus încât nu le mai ajungi cu prăjina de căcat la nas. Îmi pare rău că există oameni bolnavi, a căror viaţă atârnă de o sumă de bani mult prea umflată de doctori. Îmi pare rău că poţi muri cu dreptatea în braţe. Îmi pare rău că există politieni incompetenţi. Îmi pare rău că există copii care nu au citit niciodată o carte. Îmi pare rău pentru persoanele care consideră că viaţa se rezumă la sex, alcool şi droguri. Îmi pare rău că am atât de puţini prieteni şi atâtea cunoştinţe. Îmi pare rău pentru că poate nu o să ajung să fac ce mi-am dorit întotdeauna. Îmi pare rău că, pentru un trai decent, voi pleca din Ro. Îmi pare rău că există agramaţi şi analfabeţi care ştiu să folosească internetul şi care au aceleaşi drepturi ca şi mine. Îmi pare rău că nu am încă maşină. Îmi pare rău că stau cu părinţii deşi ştiu că s-ar putea ca într-o zi să-mi pară rău că mi-a părut rău. Îmi pare rău că nu-mi iubesc părinţii aşa cum ar trebui s-o fac şi că nu le acord respectul cuvenit. Îmi pare rău că există părinţi care-şi bruschează copiii chiar şi pentru o simplă prostioară. Îmi pare rău că am plâns înainte să învăţ să zâmbesc. Îmi pare rău pentru că de multe ori afişez un zâmbet fals doar pentru bună impresie. Îmi pare rău că râd cam rar. Îmi pare rău că sunt persoane care mă detestă fără ca măcar să mă fi cunoscut. Îmi pare rău că sunt aşa nesuferită şi că manifest intoleranţă pentru ţigani, manelari, cocalari şi unguri. Îmi pare rău că există manele şi muzică făcută pentru profit, comercială. Îmi pare rău că obişnuiesc, la rândul meu, să judec. Îmi pare rău că am câteva prejudecăţi. Îmi pare rău că nu am întâlnit persoanele excepţionale din viaţa mea mai repede. Îmi pare rău că pun preţ şi pe sentimentele altora când ştiu sigură că, în ziua de azi, trebuie să-ţi pese numai de tine şi de nimeni altcineva. Îmi pare rău că Ea nu mai este aici, lângă mine. Îmi pare rău că n-o pot strânge în braţe la ora la care am chef. Îmi pare rău că m-am răstit la Duda şi că interpretez greşit multe lucruri. Şi nu îmi pare rău numai pentru astea.

Dar...
Îmi pare bine pentru că descopăr persoane minunate zilnic. Îmi pare bine că există acele persoane care-mi sunt alături zi de zi. Îmi pare bine că sunt înconjurată de răutate şi trufie pentru că îmi dau seama că sunt superioară altora chiar şi prin simplul meu fel de a fi. Îmi pare bine că nu sunt genul de persoană care se lasă la fund când simte că nu mai poate da din mâini. Îmi pare bine pentru toate lucrurile bune pe care le-am făcut. Îmi pare bine că nu regret nimic. Îmi pare bine că mă cunosc şi ştiu ce pot. Îmi pare bine că sunt aşa cum sunt. Îmi pare bine că Ea are de pe acum şansa la o viaţă nemaipomenită. Îmi pare bine că am două sufleţele pe care le pot pupa şi alinta când vreau pentru că sunt cu mine chiar şi când sting lumina şi plâng sub plapumă. Îmi pare bine că nu am ajuns o frustrată şi că nu am căzut pradă niciunui viciu. Îmi pare bine că reuşesc să fac ceea ce îmi place şi că sunt liberă să fac ce vreau. Îmi pare bine că pot trece peste situaţiile grele cu zâmbetul pe buze. Îmi pare bine că pot fi tare-n coaie deşi nu le am. Îmi pare bine că deschid gura când vreau şi nu-mi impune nimeni s-o închid. Îmi pare bine că-s eu în orice conjunctură şi că nu mi-e ruşine cu mine. Îmi pare bine că pot face oamenii să plângă sau să zâmbească după bunul plac. Îmi pare bine că sunt pesimistă, dar că atunci când sunt optimistă iese întotdeauna bine. Îmi pare bine că visele de aseară nu s-au adeverit. Îmi pare bine că pot vedea frumuseţe şi într-o gogoaşă. Îmi pare bine că există persoane care mă pot face să râd. Îmi pare bine că am internet. Îmi pare bine că sunt sigură pe mine. Îmi pare bine că pot trăi cu gândul că o să mor. Îmi pare bine că ştiu că pot înfrunta moartea; la urma urmei, cine se crede? Îmi pare bine că pot fi o fiinţă raţională şi că pot pune cap la cap lucruri. Îmi pare bine că ascult muzică bună. Îmi pare bine că ştiu să scriu şi să citesc. Îmi pare bine că Duda încă mai trece pe aici.
Cam atât. Şi culmea. Nu regret nimic.

Despre gaură

"I. Merg pe stradă. Pe trotuar e o gaură adâncă. Cad înăuntru. Sunt pierdută... Sunt neajutorată. Nu e vina mea. Durează o veşnicie să găsesc o cale de scăpare.
II. Merg pe aceeaşi stradă. Pe trotuar e o gaură mare. Mă prefac că n-o văd. Cad din nou înăuntru. Nu-mi vine să cred că mă găsesc în acelaşi loc. Dar, nu e vina mea. Şi tot îmi ia mult timp până ies afară.
III. Merg pe aceeaşi stradă. Pe trotuar e o gaură mare. Văd că e acolo. Şi totuşi, cad în ea. E un obicei. Ochii mei sunt deschişi. Este vina mea. Reuşesc să ies afară imediat.
IV. Merg pe aceeaşi stradă. Pe troutuar e o gaură mare. O ocolesc.
V. Merg pe o altă stradă."

05 ianuarie 2011

Nu pun titlu pentru că n-am chef

Sunt aşa de nervoasă c-aş putea să tai în carne vie şi să nu simt nimic. Aş putea să muşc din mine şi să nu simt nimic. Aş putea să mă dau cu capul de pereţi şi să nu simt nimic.
Perioadă grea, nene! Am un copil de doi ani pe cap care-mi face numai probleme şi care parcă tot ce face, face pentru a mă enerva. Cu ai mei nici nu mai ştiu de câte ori m-am certat azi (numai azi). Cred că dacă mai ţip cum am făcut-o astă-seară ori rămân fără voce, ori mă dau ăştia afară din casă, ori amândouă. Vreau să fie o postare scurtă dar nu ştiu dac-o să-mi iasă.

Azi m-am dus să-mi încarc cartuşele... ca tot omu'. Ghinion. Ăla color nu mai merge şi ăla negru-i cam înfundat deci mâine mă duc să văd dacă pot rezolva, măcar cu el.
La liceu... ghinion. Shit.

Azi a fost o zi de căcat naaaaşpa. Şi tot azi, am realizat că toţi sunt şmecheri pe internet dar în viaţa reală sunt nişte căcaţi. Nu mai dezvolt subiectul pentru că nu se simte cine ar trebui şi prin urmare nu are rost.
Mă tot gândesc să-mi fac un program pe care să-l respect cu stricteţe dar nu ştiu dacă-mi iese pentru că de fiecare dată când fac unul nu reuşesc să-l respect nici măcar pe jumătate.
Mi-e somn, mi-e aşa de somn încât aş putea să adorm pe loc şi să nu-mi dau seama. Aş putea să cad de oboseală în drum spre pat deşi nu e nici măcar un metru distanţă până acolo. Mâine e o zi uşoară dar vineri n-o să mai fie.

În fine. Sper ca vouă să vă meargă mai bine.
Dacă nu mai trec pe aicişa mai mult de o săptămână, înseamnă că am murit sau că am făcut o criză de nervi sau că mi-a plesnit o venă, sau că m-a călcat maşina sau poate că doar m-am aruncat de la balcon împinsă de nervi şi nepăsare. Blah, blah, blah. Băga-mi-aş!