23 februarie 2011

Rânduri scrise după miezul nopţii

O fiinţă simplă şi, totuşi, complicată. Un om normal, pe lângă care poţi trece fără să-l observi. O persoană lângă care poţi sta ani de zile, dar despre care să nu ştii nimic, pe care să nu o cunoşti deloc. Cam asta sunt eu.
Mai multe despre mine, deci. Nici nu ştiu ce să zic.
Îmi place să fiu singură. Cel mai bine lucrez noaptea. Pentru mine, o zi perfectă începe cu o cafea fierbinte dimineaţa şi se sfârşeşte cu o ciocolată caldă şi un serial bun.
Îmi plac lucrurile simple. Nu-mi plac cadourile, surprizele, atenţiile. Bleah. Dezordinea din camera mea... mă caracterizează. Este o... dezordine ordonată.

Îmi plac lucrurile nebuneşti şi, în general, lucrurile care, în viziunea părinţilor, sunt tâmpite. Sunt foarte complexă, chiar şi pentru mine. Nu-mi plac persoanele false, ipocrite. Îmi ador puţinii prieteni, deşi prefer să stau mult timp singură, făcând lucrurile care-mi plac cel mai mult.
Mi-ar plăcea să gătesc mai des, da' mama crede că stric mâncarea. Ce ştie ea? Aş călători îmi jurul lumii, dacă aş avea bani. Visez să câştig la loto. Îmi place să visez.
Îmi doresc să fiu incinerată. Am grijă de lucrurile altora mai mult decât am de ale mele. Sunt greu de convins şi, uneori, irefutabilă.

Îmi plac amănuntele. Sunt calmă. Plâng mai des decât aş vrea/ar trebui. Mă rănesc uşor şi mă vindec la fel de repede. Caut să fiu drăguţă unde e cazul şi încerc să fiu indiferentă unde e nevoie.
Pentru mine, a face patul înseamnă a arunca pe unde se poate lucrurile care pot deveni/fi incomode.
Înjur des şi mult şi nu mi-e ruşine s-o spun sau recunosc. Nu pot nega ceva ce face parte din mine. Sper la o lume mai bună, chiar dacă sper degeaba.
Ascult multă muzică, aş asculta 24/24.

Îmi place la nebunie natura. Mi-e dor de... puritate. Aştept să cresc mare, să văd dacă mă pot ţine de cuvânt.
Sunt curioasă, foarte curioasă.
Aş avea timp pentru mult mai multe lucruri, dacă aş încerca să-mi fac măcar în gânduri ordine.
Nu-mi plac petrecerile. Nu pot sta nespălată. Mi-ar plăcea să fiu mai subtilă, dar nu-mi iese. Eu aş schimba lucruri la mine, dar nu m-aş schimba pentru altcineva, indiferent cine este acel cineva. Evit certurile, pentru că nu iese niciodată bine la sfârşit pentru cel cu care mă cert.
Mă supăr cam uşor, dar îmi plac împăcările şi îmbrăţişările calde. Nu-mi plac lucrurile, prieteniile şi persoanele superficiale.

Prefer să mi se spună adevărul. Îmi plac lucrurile originale. Obişnuiesc să judec. Sunt perfecţionistă. Îmi place ploaia. Îmi plac plimbările.
 Nu acord încredere decât foarte greu.Râd mult, prea mult. Desigur, dacă râd nu înseamnă că nu sufăr. Oricum, nimeni nu ştie ce este înăuntrul meu.
Nici măcar eu.

12 februarie 2011

Suntem omenoşi, da' nu prea!

Mi-am adus aminte de melodia asta.

Cine mă cunoaşte câtuşi de puţin, ştie că iubesc animalele enorm de mult şi că aş face orice mi-ar sta în putinţă pentru a le ajuta. Până acum ceva timp, eram absolut sigură că vreau să devin medic veterinar. Mă rog, între timp, mi-am schimbat părerea, dar iubirea mea pentru animale este încă vie.

Nu sunt de acord, însă, cu maidanezii. Bun, unii sunt drăguţi, dau din coadă, dar câtor astfel de animale li se oferă şansa unui cămin şi a unei vieţi decente? Iubitorii de animale cred că, prin că sterilizarea şi plasarea acestora în adăposturi, se rezolvă toate problemele. Vai, dar ce minunat! Câini ţinuţi în condiţii mizere, spaţii restrânse, miros insuportabil... mirobolant, într-adevăr. Pentru îngrijirea acestor câini este nevoie de o sumă foarte mare de bani, sumă pe care nu ne-o permitem la momentul actual, însă nu realizăm asta. Un câine care stă închis într-un loc mic şi insalubru, căruia nu i se acordă atenţie, poate doar o masă pe zi, nu este un câine fericit. Nu ar avea cum să fie. Iar şansele ca acesta să fie adoptat sunt foarte mici, deoarece sunt puţini cei care, din milă şi compasiune, iau un câine acasă, pentru a-i oferi condiţiile necesare. Cei mai mulţi stau cu mâinile în sân şi privesc, dar, când se aduce vorba despre acest subiect, dau foarte mult din gură şi sunt revoltaţi.

Am fost muşcată o singură dată de un maidanez şi asta pentru că am insistat să pun mâna pe el (eram mai mică). Mi se întâmplă să vin şi pe la 9 seara acasă pe un drum lăturalnic, pe unde o haită de vreo 20-30 de câini face legea, dar niciodată nu au lătrat la mine şi, câteodată, mai vin să-i şi mângâi. Deh, poate mai şi simt sufletu' omului. Dar sunt printre puţinele persoane care trec liniştite pe acolo, deoarece acei câini muşcă, latră şi urmăresc oameni. Şi nu se ţin de glume, am văzut cu ochii mei cum i-au rupt sacoşa unei femei care trecea pe lângă ei, fără să le fi făcut ceva. Nu e normal să ne fie frică să mergem pe stradă (vorbesc în general, mie, personal, mi-e mai frică de violatori şi aurolaci), să ne uităm pe jos în permanenţă, să nu călcăm în căcaţi pe care câinii (şi nu numai cei vagabonzi) îi lasă, cu dărnicie, în mijlocul trotuarului şi să trăim cu teama că, în urma bunătăţii şi toleranţei noastre, putem rămâne mutilaţi pe viaţă. Nu sunt cea mai în măsură să deschid acest subiect, dar m-am săturat de toţi greţoşii care se dau mari iubitori de animale când, de fapt, ştiu doar să tragă aere pe fese şi să comenteze.

Nu numai câinii de pe străzi sunt agresivi. Am fost chiar eu martora unui incident în care un câine cu stăpân a sărit pe o fetiţă de numai 10 ani şi a încercat să o muşte (nu mai ţin minte bine dacă a făcut-o sau nu, dar ştiu sigur că acea fetiţă, acum domnişoară, a rămas cu sechele în urma acestei experienţe traumatizante).

Bineînţeles că, aici, este vorba şi despre bun simţ şi civilizaţie, lucruri care nouă ne lipsesc.
Cred în ideea unui nou început. Dacă s-ar eutanasia câinii de pe străzi şi ne-am axa pe siguranţa noastră şi a celor dragi nouă, dacă am face şi altceva decât să vorbim din spatele unui ecran sau unei tastaturi, poate ne-ar fi mai bine. Până atunci, însă...

Să nu se înţeleagă că am mai multă compasiune pentru aurolaci şi/sau boschetari. Nicidecum. Ei sunt oameni, pot merge, vorbi şi munci şi se pot descurca altfel decât animalele. Sau, cel puţin, aşa consider eu. Nu că am fi cu mult înaintea animalelor, că, de cele mai multe ori, ar trebui să luăm lecţii de la ele. Sunt la fel de intrigată şi de situaţia copiilor care cerşesc prin tramvaie, şi de a celor care spală parbrize pentru a-şi câştiga existenţa, şi de a celor care cerşesc ţigări şi bani pe care îi cheltuiesc, ulterior, pe băutură, şi de a celor care cerşesc şi atât, fără să încerce măcar să muncească, în ciuda faptului că sunt oameni normali, apţi de... muncă.
Mai iau o gură de cafea şi mă întorc la activităţile mele plictisitoare... ce-mi mai place să pălăvrăgesc!

 P.S: Îmi cer scuze că nu scriu mai des...

07 februarie 2011

Nothing compares to a quiet evening alone...

And she wiiiil be loooved, and she wiiiil be loooooved.
Azi am ieşit afară. Da, mi-am asumat riscul.
S-au întâmplat foarte multe lucruri ciudate... Mă uitam la Dâmboviţa şi aşteptam să treacă un tip de pe pod ca să pot face o poză (cred că s-a prins şi el de asta şi de-aia nu mai pleca)... Trec doi beţivi pe lângă mine şi Simona.
Unu' începe să îi zică Simonei:
- (despre mine) Ai grijă de ea, te rog eu frumos... ai grijă să nu cadă!!!
Simona: - Da, da...
Beţivul (către mine): Ai grijă, pe bune (ducându-şi mâna la inimă), ai grijă să nu cazi.
Eu: Sunt ok, sunt ok. Pe bune, chiar sunt ok.
Beţivul: Ai grijă...
Eu: Sunt ok...

Trece strada şi se uită la mine. Îi zâmbesc, apoi încep să râd. De ce ies astfel de specimene pe stradă? Dacă-l călca maşina? De ce îmi poartă de grijă? 
Să mai spun despre bătrânul care am crezut că face infarct în maşină, când îl trimitea pe altul în locul din care a ieşit? Dacă stau mai bine să mă gândesc, semăna foarte mult cu cetăţeanul franţuzit, având în vedere că avea acelaşi tupeu şi scuipa aceleaşi înjurături. Numai că ăsta zbiera... în maşină. Spre un alt beţiv care i-a aruncat ţigara pe haină, probabil, din greşeală şi din grabă.

Am fost, după mulţi ani, în Cişmigiu. Nu ştiu de ce am avut alte aşteptări, nu ştiu de ce m-am gândit că ţăranii (de oraş) vor ocoli parcul ăsta, nu ştiu de ce mi-am făcut speranţe... Poate nu am fost în cea mai bună zi. La nici cinci minute după ce am intrat, aud minunata voce a... a... "No, no, no, no, no, no fire, no fire / I, I wanna feel the music higher / And touch the sky". Jenant. Am crezut că e o glumă proastă, dar se auzea dinspre patinoar. Sper că nu se află admiratori de-ai domnişoarei printre cititorii mei. Sper să nu mai am o astfel de surpriză neplăcută, pentru că, dacă vreau să-mi violez urechile, pot s-o fac şi singură, acasă.  Sper să-mi mai întâlnesc căţeluşul când mai trec prin Tineretului. Sper să ştiu ceva la testul de la mate de mâine.

P.S: Mâine cred că sparg un cap şi nu este vorba despre al meu.





02 februarie 2011

Fuck what i said, it don't mean shit now...

Ascultă asta, asta şi asta. În ce ordine vrei. 

Stau cu o cană mare de cafea fierbinte, tare şi foarte dulce în faţă. Iau câte o înghiţitură mică, o savurez şi mă gândesc...

De azi, sunt altă persoană. Azi, am strâns la piept, pentru ultima dată, lucrurile pe care le păstram de atâta timp şi la care ţineam enorm. Apoi le-am dat drumul în gunoi, fără regrete. "Am crescut", mi-am zis. "Nu mai am nevoie de ele, nu mai sunt copil." Şi chiar aşa este.

Controbăind prin lucrurile vechi, am găsit o poză cu el, copilul. Pe faţa lui, puteai vedea un zâmbet larg, pur şi nevinovat. Puteai citi fericire şi libertate, bunătate şi gingăşie. Nu a mai rămas nimic din el. S-a dus. Am lipit poza pe uşa dulapului şi i-am promis că nu o să uit care erau idealurile lui. I-am promis că o să lupt pentru el, pentru tot ce a însemnat, pentru visele lui. Pentru tot ce contează cu adevărat. Până nu o să mai am forţe. Şi, când n-o să mai am, o să ştiu că am făcut tot posibilul. Nu a greşit cu nimic, a fost un copil bun şi cuminte. Doar că era timpul ca unul dintre noi să rămână în urmă.

Gata cu toate tâmpeniile şi absurdităţile. Gata cu tot. Fără copilării. Fără prostii. Fără compromisuri. Fără promisiuni nerespectate. Fără zâmbete aruncate în toate părţile. Lumea nu are nevoie de zâmbetul meu de om tâmp. Fără prietenii superficiale. Fără superficialitate, în general. Fără minciuni. Fără scuze. Nu trăim din ele. Fără lacrimi. Nu merită. Fără bunătate, că sunt luată drept proastă. Fără slăbiciuni şi temeri. Muşc din ele, dacă e nevoie. Fără prea multă implicare, fără să pun suflet. Fără suferinţă în tăcere. Fără înghiţit în sec. Fără tăcere. Fără abţinere. Fără lucruri ascunse. Fără falsitate.

Cu lacrimi în ochi, deschid jurnalul. Aveam 12 ani. Câtă puritate, cât de puţină ipocrizie... Ce dorinţe nevinovate şi... cu câtă intensitate trăiam viaţa... Îl închid, nu mai are rost. N-o să pot da timpul înapoi şi n-o să pot repara greşelile făcute. Îmi reproşez deja prea multe şi nu este cazul. Îi dau drumul în coş.
Ascult muzică şi merg prin cameră în paşi de dans. Cine mă vede? Nimeni. Fac curăţenie generală. Nu a mai fost aşa de multă ordine de câteva luni bune. Mă uit la creaturi. Se joacă. Presupun că le este foarte bine. Ele nu trebuie să treacă prin atâtea greutăţi.

Vorbesc cu piticania la telefon. Este bolnăvioară şi parcă mi s-a făcut dor. Nu are rost să fiu rea cu ea, nu vreau să crească aşa cum am crescut eu. Poate va fi mai bună decât mine, m-ar bucura. Poate o să-i fac o vizită. Poate îmi transmite şi mie câte puţin din ce are ea mai bun: puritate, tinereţe, voioşie... viaţă.

Ce străină-mi pare pagina asta. Mă simt de parcă n-aş mai fi scris de luni bune. Am avut nevoie de o pauză, dar asta nu înseamnă că nu trec pe aici din 10 în 10 minute.

Apropo, mi-am făcut şi eu, după vreo 2 ani de absenţă, cont pe Conquiztador... Ce am găsit?
http://i.imgur.com/imGUP.jpg
http://i.imgur.com/7ZJeN.jpg
http://i.imgur.com/mXunz.jpg