29 aprilie 2011

Am uitat

Am uitat să vă arăt unde îmi place mie să poposesc, să mă odihnesc, să plâng, să ascult muzică, să dorm sau, pur şi simplu, să stau.
N-ai cum să nu-l iubeşti.



EL

Aveam căştile în urechi cu muzica dată la maxim şi eram gata să fug ca să pot fi singură. L-am văzut, mi-am întors privirea şi continuat să merg pe potecă. Trăgeam cu ochiul şi-l vedeam cum mă urmează tăcut. A venit după mine până la cireş. M-am aşezat uşor pe iarbă, să nu deranjez albinuţele şi m-am uitat în urmă. Mergea încet, la fel de graţios ca pe vremuri. 

Când a ajuns, s-a aşezat lângă mine şi se uita în direcţia în care mă uitam şi eu. A spart tăcerea cu un mic mieunat. M-am uitat în ochii lui mari şi verzi, apoi i-am studiat năsucul uşor zgâriat, urechiuşele chinuite de ger şi i-am atins cu o mişcare lentă coada. Mi-era dor de micuţul defect de la capătul cozii, de pata de pe năsucul întotdeauna moale, de mieunatul ăla cald şi dulce.

Am început să vorbesc cu el ca şi când aş fi avut un om în faţă şi în scurt timp am început să plâng. Mi-am adus aminte de toate momentele în care l-am avut alături şi de nopţile în care aveam grijă de el ca de un copil. Încă ştiu tot ce-i plăcea să facă, locurile pe care le prefera, cum îi plăcea să-l alint, ce îi plăcea să audă. Mi-am adus aminte că sunt încă neputincioasă şi că, în prezenţa lui, întotdeauna slăbiciunile mele au prins viaţă. Niciodată nu m-a descurajat, nu m-a criticat, nu m-a neliniştit.

Deşi au trecut ani de atunci, mă cunoaşte la fel de bine. El însuşi a rămas la fel de calm şi de blând. Înţelegător, se cuibărea întotdeauna lângă mine când simţea că sunt supărată şi lua asupra lui toată durerea şi întristarea. Şi încă nu înţeleg de ce. De ce au vrut ei să plece? De ce l-au îndepărtat de mine? Şi de ce mă simt de parcă l-aş fi abandonat în pustiu? Mi-e şi frică să-i întâlnesc privirea. Nu îmi critică neputinţa, dar chiar înţelegerea de care dă dovadă mă face să mă simt şi mai rău. 

Nu am vrut să-l las, nu am vrut să renunţ la el şi la nimic din ce însemna el. Dar tot ce am putut face a fost să vărs lacrimi şi să mă uit cu o privire îndurerată cum mieuna în spatele maşinii care pleca, lăsându-l pe el printre străini. Nu a fost vina nimănui. A fost o decizie luată în grabă, o decizie care nu a fost luată de mine dar care, ca întotdeauna, m-a afectat. 
Dintre toate animăluţele pe care le-am avut pe lângă mine, el a fost special. L-am văzut în coşuleţ şi am zis "Eu îl vreau pe ăsta!", arătând spre el. Îl priveam cum creştea şi îi urmăream fiecare mişcare. Mi-era aşa de drag... 





...şi încă-mi mai este. 

28 aprilie 2011

OMFG!!!

Tom
El este Tom. Motivul pentru care am mers fiecare milimetru până la ţară şi pentru care am îndurat tot ce am îndurat. Cel mai deştept şi mai frumos pisoi din lume.

Nu ştiu cum a reuşit să se adapteze acolo şi să se facă respectat. El era un domnişor foarte elegant şi curăţel şi obişnuia să fie şi foarte atent când venea vorba de mâncărică. Acum, bietul meu motan se mulţumeşte şi cu un os, şi cu nişte resturi... Rezistă pentru că ştie că vine mami şi-i aduce întotdeauna bunătăţi băieţelului. 

Ca un motan ce se respectă, a lăsat borţoase toate pisicile din sat. Şi aşa a ajuns pe lume Mitzi. În timp ce mă uitam la pozele făcute la ţară, am descoperit ceva care m-a lăsat cu gura căscată. Pur şi simplu, am rămas perplexă. Habar n-aveam ce-am pozat. Eu credeam că Mitzi a fost la masă, a cerut mâncare şi s-a retras să mănânce liniştită. Da' de unde!
Uită-te aicişa.
Vedeţi ce văd şi eu? :))

21 aprilie 2011

Ar trebui să dorm, dar nu o fac

Nu pentru că nu am chef, ci pentru că nu mai pot. M-am trezit de la 4:30 şi de atunci umblu ca o stafie prin casă, cu o cană de 4 în 1 fierbinte în mână şi aştept. Ce aştept, nu ştiu. Dar, dat fiind că altceva mai bun nu am de făcut...
Tastatura este foarte zgomotoasă şi mi-e să nu trezesc ghemu' de blană. Şi am mai stat şi o jumătate de oră să se deschidă râşniţa, că, de.
Începusem să mă panichez când am văzut câţi din lista sunt online, apoi am aruncat un ochi la ceas şi mi-am dat seamă că nimeni nu este aşa tâmpit să se scoale la ora asta ca să stea.
E naşpa, e de-abia 5:16 şi a şi trecut primu' tramvai. De fapt, au trecut mai multe.
Ieri a fost o zi foarte aiurea.

Mergând spre tramvai, am trecut pe lângă părculeţul care, odată, era un parc pentru copii. Mă rog, nu vă mai povestesc că în parcul ăla toboganul era plin de... urină şi excremente, că leagănele sunt întotdeauna date peste cap (să fie mai sus, pentru cei mai mari), că nu mai este aproape deloc nisip şi că pe jos sunt numai rahati de câini. Acum, toţi boşorogii, labagiii, ţiganii, beţivii se opresc în acel părculeţ. Bineînţeles, tre' să fii dobitoc să-ţi duci copilul acolo. Dar unii, din lipsă de timp şi bani şi poate şi din lene, merg acolo. Ieri, ca întotdeauna, acelaşi peisaj sinistru.

Vreo 7-8 ţigani, câţiva pe bancă, doi în leagăne şi unul sau doi în picioare se stabiliseră în parc. Băncile erau puse faţă în faţă, ca să-şi simtă mai bine mirosurile şi, ca nişte oameni ce se respectă, îşi luaseră afară câte o pungă de seminţe de fiecare. La marginea băncilor, pe partea stânga, era câte o sticlă de cola. Cât de mişto o fi să te distrezi într-un părculeţ pentru copii... cred că e super. Să ai şi toată familia cu tine, la bine şi la rău. De parcă n-ar fi de ajuns, dintr-un Logan (galben, desigur) parcat pe două locuri se auzea Salam (presupun că-i Salam, că numai Salam ar zice "Salam, tza, regheton, tza") cântând neobosit veşnicele manele. M-aş fi alăturat fără să stau pe gânduri grupului, dacă nu m-aş fi grăbit.

Apoi, am fost cu pitica la cumpărături (ne-a făcut nişte nervi de nu mai ştiam de noi), după care am mers la locul de joacă unde am plătit 7 lei pentru o oră. La început, micuţa a fost sfioasă şi nu voia să meargă acolo fără mami. A intrat şi mami. Eu stăteam la o masă şi aveam vedere perfectă către locul de joacă. Tipele care în mod normal ar fi avut grijă de copii stăteau de vorbă şi, dacă nu le atenţiona unul dintre părinţi, ar fi ieşit rău de tot între aia mici. Pentru că nu orice părinte se descalţă şi intră acolo, de altfel, ideea este (cred eu) să-ţi laşi acolo copilu' cât mergi la cumpărături sau să-l laşi să se joace şi tu să stai liniştit, la o masă, nu să alergi după el şi să ai grijă să nu se bată cu alţi copii. Dar suntem în Ro, nici nu ştiu de ce m-am aşteptat la altceva.

Mă duc să mai fac câte ceva pe aici şi apoi mă bag la televizor. Mi-e frică să mă uit înainte de 5-6, mi s-a întâmplat de mai multe ori să dau, din greşeală, peste filme d-alea... deocheate. :))

16 aprilie 2011

Cum să fii ca X şi Y în câţiva paşi simpli: (post de pe doiinunu)

1. Nu te speli. Mirosul tău natural este oricum mai frumos şi părul arată mai bine când e unsuros. În plus, eşti scutit de întrebările inutile gen “Ce ai mâncat aseară?”, pentru că dinţii tăi au un fel de arhivă. Îţi poţi da seama când ai mâncat şi ce după starea de putrefacţie a alimentelor.

2. Nu-ţi schimbi hainele. Nu este necesar, oricum nu sunt murdare. Au acelaşi miros proaspăt de după spălare. Cine îţi spune că nu e aşa înseamnă că te minte sau că este invidios pe tine. Nu-I lua în seamă.

3. Nu spui niciodată ceva interesant. Trebuie să ştii doar glume expirate şi să deţii numai informaţii neinteresante, gen “mi-a fătat pisica”. Cel mai bun banc pe care-l poţi spune este… banc.

4. Nu ai un punct de vedere. Te iei întotdeauna după turmă, pentru că aşa ai fost obişnuit. Bineînţeles, nu pierzi niciodată ocazia de a deveni penibil: trebuie să opui rezistenţă chiar când nu este cazul, ca să arăţi cât de diferit eşti tu.

5. Vorbeşti ca şi când ai avea prune în gură. Şi, bineînţeles, scuipi. Doar vrei ca oamenii cu care vorbeşti să fie spontani şi să deschidă umbrela când deschizi mufla, corect?

6. Cea mai mare jignire pe care o poţi scoate pe mirobolanta gură: “Proasto!” (eventual “Eşti proastă?”).  Nu pentru că nu ai mai fi auzit înjurături, ci pentru că nu s-ar înţelege altceva.

7. Nu ieşi din bancă aproape deloc. Urechile tale sunt încă destul de curate încât să perceapă miştourile celorlalţi. Eşti sigur că, dacă stai liniştit, nu vei fi observat.

8. Eşti obsedat de note. Cei cu note mari întotdeauna ajung cei mai tari. Ceilalţi sunt doar nişte rataţi.

9. Nu recunoşti niciodată nimic. Dacă nu negi, minţi sau inventezi pe loc. Nu ai fost tu, nu a fost aşa, toată lumea minte şi tu eşti singurul care deţine adevărul absolut.

10. Prostul nu e prost destul până nu e şi fu… dul. Trebuie să îţi susţii minciuna până la sfârşit, chiar dacă te contrazici singur.

11. Nu te îngrijeşti. Eşti mai frumoasă aşa, naturală. Ce-i aia epilare, de ce să-ţi iei mustaţa de 2 cm? De ce să nu semeni cu un bătrân senil?


Ultimul post dedicat celor două nimicuri pe care-l scriu.

 Dacă vreţi să aruncaţi un ochi pe doiinunu, vă invit cu drag. :)
Nu sunt un blog, sunt o minune.

Râd cu tine sau râd de tine (post de pe doiinunu)

Este alegerea ta, X. A fost, de fapt. Iar tu ai decis că vrei să fii obiectul de batjocură al tuturor. Involuntar, ce-i drept. Dar ai cerut-o. Şi ai cerut-o grav. Acum nu mai poţi da timpul înapoi şi nici nu-ţi poţi cere scuze, pentru că nu ar fi de ajuns. Pentru că eu nu trăiesc din scuze şi pentru că nu dau doi bani pe scuzele tale, oricât de sincere ar fi. Să fiu sinceră, nu dau doi bani pe tine. Eşti doar un obiect, unul pe care, întotdeauna, l-am folosit pentru a-mi fi mie bine. La fel şi pe Y. De ce am convenit, eu şi cu Dropsfromeden să nu vă folosim numele reale? Pentru că v-am acordat deja prea multă atenţie şi pentru că începeţi să deveniţi deja prea cunoscute. Aici, veţi fi alte două anonime, alte două umbre, alte două nimicuri. Nu veţi fi mai mult decât în viaţa reală, pentru că nu meritaţi, pentru că nu veţi fi niciodată.

Să-mi spun părerea despre cele întâmplate? Am tot dreptul. Şi... cu toată plăcerea.



Nu o să detaliez. X este o fată prostuţă spre foarte dobitoacă (ups, X, sorry, a scăpat) care a crezut că a găsit dragostea adevărată. Aşa că, a decis să-i arate iubitului ei cât de mult îl iubeşte prin împletirea mai multor brăţări. Văzând că iubitul său este chiar încântat (bine, el le vindea, să facă şi el un ban cinstit), ea a hotărât să continue să-şi manifeste astfel dragostea. Până într-o zi, când a hotărât că trebuie să treacă la nivelul următor. Şi dă-i, şi dă-i, pe o bancă din parc. Asta a fost tot. Problema cea mai mare? Nu vrea să recunoască. Un sfat? Nu încerca să mai ascunzi, în curând vor afla toţi. Lăbuţă ţi-e porecla. Şi, dacă ne despărţim peste vreo 2-3 ani, ce? Până atunci vei fi atât de distrusă, încât îţi vei pierde tot respectul de sine şi toată încrederea în oameni. Şi, zău că nu ai greşi. Dar, vezi tu, X, anonima mea preferată, fiecare trebuie să aibă pe cineva de care să-şi bată joc. Iar mulţi te-au ales pe tine. Ceea ce înseamnă că eşti cu adevărat cineva. Gândeşte-te, eşti importantă în adevăratul sens al cuvântului. Eşti de folos, eşti bună la ceva. Nu-i aşa că te simţi mai bine? Ei, acum ştiu că te-am băgat prea mult în seamă. Mai dă şi tu cu limba pe buziţele alea, că parcă a curs cam multă salivă şi pregăteşte-te pentru partea a doua, pentru că este la fel de savuroasă.

Y este o umbră ceva mai accentuată. Este genul de umbră care îţi dă atunci când ceri. Deci, Y. Să nu crezi că ajuţi. Numai că nu mă satur să mă tot folosesc de tine. Eşti ca hârtia igienică Zewa. Eşti bună. Să moară Hannah Montana de nu eşti. Eşti aşa de folositoare, eşti mai ceva ca Mr. Proper. Dar ai un defect. Nu, stai. Ai mai multe. Ai prostul obicei să vorbeşti cam mult şi te crezi importantă şi sexy, mai ceva ca o divă. Şi pentru că sunt nesimţita care strică întotdeauna petrecerea, o să-ţi spun eu ceva: nu eşti nici importantă, nici sexy şi nici nu ai putea fi vreodată o divă. Nici măcar interesantă nu eşti, pentru că, dacă cineva stă cu tine mai mult de 5 minute, trebuie să dea în aberaţii ca să nu se plictisească teribil. Încercările tale de a te face "cool" şi mişcările tale copiate fără succes din filme sunt total neinspirate. Eşti falsă şi, ca să-ţi spun sincer, foarte slabă. Slabă pentru că încerci să fii altcineva, dar nu o să poţi fi niciodată acel cineva. Eşti sortită pieirii, viaţa ta este făcută ca să fie anostă şi nu o să poţi face nimic în privinţa asta. Vei rămâne întotdeauna în umbra celorlalţi pentru că nu ai curajul să te afirmi. Nu-i nimic, mie personal îmi place la nebunie să-i calc pe ceilalţi pe cap pentru a ajunge unde vreau.

Să fiu sinceră, sunteţi amândouă nişte glume de pe urma cărora trebuie să râd copios. Ştiţi de ce? Pentru că îmi permiteţi, pentru că îmi permit.



Dacă vreţi să aruncaţi un ochi pe doiinunu, vă invit cu drag. :)
Nu sunt un blog, sunt o minune.

12 aprilie 2011

Babele invidioase pe baba care nu a fost violată cum trebuie


"Pe ele de ce nu le violează nimeni?"
"Păi de-aia, păi dă proaste ce e, nu ştiu. Păi să-l cheme şi pă el. Păi să le cheme, dă... dă proaste ce e, să le cheme şi pă ele. (...) Dă proaste ce e. Dă beţive ce e, dă jegoase ce e, dă prost ce e în mintea lui..."

Get a life!

Recunosc, am momente în care consider că viaţa unor persoane este mult mai importantă decât viaţa mea. Şi da, chiar există persoane pentru care m-aş sacrifica. Pentru care aş renunţa la viaţă fără să stau prea mult pe gânduri. Totuşi, de aici şi până la a mă înfunda până la gât în căcatul altuia este cale lungă. Pentru că eu nu mă bag în viaţa nimănui fără să cer voie înainte.

Stau destul de mult pe internet şi, inevitabil, dau şi de lucruri mai puţin plăcute. Eram aseară pe messenger, mâncam nişte spaghete şi mă bătea gândul să mă pun la un film, când am primit un mass cu link-ul unui blog şi cu o descriere care m-a făcut să deschid imediat să văd despre ce este vorba.

Am deschis şi, ca de obicei, am dat scroll până la sfârşit, să văd cât am de citit, dacă este vreo poză sau ceva. Ce am văzut m-a surprins şi nu la modul foarte plăcut. Şi acum stau şi mă gândesc cine a putut face chestia asta. Eu cred că persoana respectivă (din fotografii) nu ar fi trimis oricui acele poze şi mai cred că, oricine ar fi făcut acel blog, a greşit enorm.
- În primul rând, a demonstrat cât este de frustrat/ă. Numai o persoană foarte frustată ar face un blog cu şi despre viaţa unei alte persoane.

- În al doilea rând, a demonstrat că este foarte slab/ă. Nu aşa te răzbuni pe cineva, făcând publice câteva aspecte ale vieţii sale private. Oamenii nici să se răzbune nu mai ştiu. De fapt, nici nu mă aştept la asta. La cât de lipsiţi de caracter sunt unii... Să nu se înţeleagă că susţin acea persoană din fotografii. Nu, nicidecum. N-am nicio treabă cu ea şi nici nu o să am vreodată, zic. Este oricum de o mie de ori mai rău ce a făcut ea.

- În al treilea rând, a demonstrat că nu are o viaţă şi că nu are nimic mai bun de făcut decât să bârfească, să denigreze şi să cadă în penibil. Pentru că asta e, unii, pentru a fi luaţi în seamă, se mai lasă şi călcaţi şi în picioare. E trist că nu reuşim să ne trăim vieţile, că ne formăm părerile după ale celorlalţi, că nu mai putem gândi pentru noi. Că ne preocupăm de vieţile celorlalţi mai mult decât ne preocupăm de ale noastre.
Mai ieşiţi şi voi în parc, dragilor. Luaţi o gură de aer... Calmaţi-vă. Nu vă mai hrăniţi cu circ, nu ţine de foame. Get a life.

09 aprilie 2011

Viorel, violul nereuşit şi reporterul amuzat

Dacă nu ştiţi cine este Viorel, înseamnă că nu aţi văzut videoclipul cu femeia care nu a fost violată cum trebuie, adică ăsta de aici. Eu vă invit să-l vedeţi, pentru că este destul de interesant.

Viorel poate fi caracterizat foarte uşor. El nu are mai mult de un metru şi-un dop, dar a ajuns spaima bătrânelor. După ce a violat o babă care avea piciorul rupt, Viorel a inventat un nou tip de bărbat: bărbatul care nu ştie să violeze. Viorel nu face alegerile cele mai bune. Astfel, el a decis să violeze o bătrână puţin retardată, de numai 65 de ani. Fiind o oră destul de târzie pentru cei care se culcă odată cu găinile, nimeni nu a sărit în apărarea bătrânei. Nu că ar fi avut nevoie să fie salvată, pentru că ea spune, puţin dezamăgită, că nu a fost violată cum trebuia să fie violată. Adică nu a fost un viol satisfăcător. "Cu degetul şi cu limba. Atât!" - Atât a putut Viorel.

Puţin complexat de mărimea mădularului său, acesta n-a îndrăznit să-l atingă de "găina bătrână" şi s-a mulţumit să-l indese în gura babei. Apoi, de parcă situaţia n-ar fi fost destul de jenantă, bătrâna a continuat să redea amănunte. "Şi-a dat drumu' ca bou'. (...) De, m-a spoit şi pe mâini. În schimb, pe faţă nu mi-a ajuns", a declarat bătrâna, stânjenită, dar zâmbind uşor. Reporterul, auzind acestea, a început să râdă. "Aţi avut noroc, practic...", i-a replicat el, amuzat.

Unora li se pare trist, unora li se pare amuzant, alţii sunt perplecşi. Eu nu ştiu în care categorie mă aflu.
Un lucru este cert: Viorel nu are talent la violat. Eu îl încurajez şi-i urez succes. Viorel, mai puţină teorie, mai multă practică! Altfel, vei ajunge de râsul lumii.
Eu aştept să aud ştirea "Viorel a învăţat să violeze! Vezi aici declaraţiile şocante ale unei femei care declară că a fost violată cu un topor de către legendarul Viorel!". Pe bune, chiar vreau s-o aud. Vreau să-mi fie dedicată această ştire. Poţi, Viorel. Ştiu că poţi.

Despre dragii mei vecini

Mie nu-mi pasă prea mult de vecinii mei şi aş cere acelaşi lucru de la ei. Cât timp eu nu îi deranjez pe ceilalţi, aştept acelaşi lucru din partea lor. Dar nu e chiar aşa. Dacă eu m-aş apuca să ascult metal şi aş da la maxim, ar veni vecinii să-mi bată obrazul pentru că nu se pot odihni sau din alt motiv. Ceea ce am observat, şi nu numai la mine în bloc, este că manelele sunt mult mai tolerate de către oameni. Cum? Păi e simplu. Maneliştii sunt mai mulţi decât toţi ceilalţi. Adică, "ce chef e ăla fără manele?". Sau "toată lumea ascultă manele, numai că mulţi nu recunosc". Da, m-aţi prins. Asta era, ascultam manele şi nu ştiam. Şi eram atât de ipocrită, încât nu aveam curaj să recunosc asta.

Să revenim la subiect. Acum cinci minute ascultam nişte muzică şi nu eram foarte atentă la nimic. Dau muzica mai încet, aud iarăşi bătăi în uşă, mă duc să văd cine este şi deschid uşa. Cine era? Vecina, care a venit să-mi dea de pomană. Băi, e sâmbăta morţilor (sau, mă rog, cum se numea)? Eu sper că nu, că iar primesc tone de colivă pe care, cel mai probabil, nu le mănâncă nimeni.

Eu sunt o persoană de treabă. Adică înţeleg când este ziua cuiva şi aduce câţiva invitaţi, înţeleg şi când este muzica dată la maxim, înţeleg că se mai întâmplă şi accidente şi nu am făcut niciodată o tragedie când m-am trezit cu tavanul leoarcă (lucru care se întâmpla destul de des). Pentru că asta e, shit happens. Dar... mi se pare mie sau este puţin deplasat să faci un after school la etajul 5, într-un apartament, fără niciun fel de... autorizaţie (sau ce naiba îţi trebuie)?

Înţeleg, ai un nepot care mai trece pe la tine şi na, cum are energie, aleargă şi el, că doar nu îl ţii nemişcat. Înţeleg şi că ai avut un câine care era puţin cam orb şi că nu ştia când este zi şi când este noapte. Nu îmi pasă dacă avea un lanţ la gât sau dacă se juca la 2 noaptea. Era un animal şi poate îl iubeai. Foarte frumos. Era bătrân, acum este mort. Da', frate, cum căcat să faci un after school? Şi, de parcă nu ar fi de ajuns, doamna nu-şi ţine interfonul deschis, ca să sune părinţii copiilor la vecinii ei. Deci am auzit interfonul sunând şi, când am răspuns, aud "Deschide, sunt eu, Dan!". Dan? Care Dan? Doamne, uită-te ce e în casă! Încep să arunc ca descreierata lucrurile prin cameră, în încercarea de a face curat. Super, în două minute am terminat. Îl aştept pe Dan, dar el nu mai apare.

Mai stau 10 minute, aud iar interfonu'. Răspund şi aud "Poarta!". Care poartă? Ce pula mea, mă, m-a făcut mama portar? Ies pe scară şi mă uit în jos. Văd umbra cuiva, zic "ăsta este acel Dan, cu siguranţă. Trebuie să fie.". Aştept în uşă şi aud că liftul se opreşte la 5. Aud o bătaie la uşă... cineva deschide uşa şi o voce de copil zice "Taaaaatiiiiiii!". WTF?! Deci nu era pentru mine, nu? Rămân perplexă câteva minute, apoi intru în casă şi merg pe hol fără să mă gândesc la nimic.

Nu ştiu ce să fac, să aştept momentul potrivit să mă duc să-i fac un scandal monstru la uşă sau să trec peste, pur şi simplu? Să tac, să înghit şi să nu-mi pese? Nooo way. Abia aştept tropăielile. Vocile alea piţigăiate. Aştept să vină timpul, să urc încet pe scări, cu un zâmbet diabolic şi să demonstrez că pot fi şi eu spaima vecinilor. Vreau să o ia pe scări când văd că aştept liftul. Vreau să mă ocolească pe stradă şi să-mi facă loc aşa cum trag maşinile pe dreapta când trece ambulanţa. Păi ce pana mea?

What the hell...

Ascultă.
O cafea fierbinte şi foarte tare poate fi, câteodată, tot ce-ţi poţi dori. După o zi de zăcut în pat şi după o noapte nedormită, m-am trezit la ora 6 dimineaţa. Nu ştiam ce să fac, tata dormea... Aud stomacu'. Mă uit în frigider, nimic comestibil. Mă uit în cuptor. O pulpă prăjită stătea acolo şi mă chema. Mi-am încălzit-o şi am dat să mănânc, dar mi s-a făcut prea greaţă. Am strigat un căţel, mi-am luat papuceii şi o bluză de trening şi am coborât să îi dau lui mâncarea mea pe toată ziua. Mna, a mâncat mica pulpiţă din câteva înghiţituri, dar era fericit. Am mai stat câteva minute cu pufoşenia, timp în care, cred eu, am luat şi câţiva purici. Am urcat sus, tata încă dormea.

Mi-am făcut un duş şi am schimbat hainele, în speranţa că puricii nu se vor ţine de mine. Ghinion, nu s-a întâmplat aşa. După ce am stat în pat vreo 30 de minute şi după ce am butonat telecomanda tot acest timp, am auzit uşa de la dormitor. Da, s-a trezit tata. "Bună, tata. Eu... mă duc prin casă. Pa."

Am hotărât să nu ies din casă, având în vedere că încă îmi mai este rău. Am încercat să găsesc ceva care să-mi ocupe timpul şi care să nu mă plictisească. N-am avut noroc nici de data asta. Mi-am dat drumu' la muzică şi am început să fac curăţenie.

Azi am dat draperiile la o parte şi am lăsat lumina să intre şi în camera mea. Am făcut patul, lucru care nu s-a mai întâmplat de foarte mult timp, am aspirat, am deschis geamul larg, să se aerisească, am pufăit nişte parfum în cameră şi m-am mai pus pe la calculator. Acum nu pot să mă gândesc decât că luni dau test la mate şi că este probabil să mă asculte la fizică. Dar cum aş putea să le fac pe astea două? Am lipsit vineri... pentru că mi-a fost mult prea rău. Şi când spun rău înseamnă chiar foarte rău, pentru că mama mi-a zis că pot sta acasă, ceea ce nu se întâmplă niciodată. Mama crede că nu trebuie să lipsesc de la şcoală, indiferent de cât de rău îmi este, pentru că pierd lecţiile. Adică este mai important să stau la şcoală decât să mă odihnesc. Şcoala este mai importantă decât orice altceva, chiar şi decât mine. Şi aş fi prea retardată dacă aş gândi altceva. Măi, să fie. Ce retardată sunt.

Am început weekend-ul mai devreme şi deja m-am plictisit. Nu credeam că o să o spun vreodată, dar vreau la liceu. Am spus-o.