29 aprilie 2011

EL

Aveam căştile în urechi cu muzica dată la maxim şi eram gata să fug ca să pot fi singură. L-am văzut, mi-am întors privirea şi continuat să merg pe potecă. Trăgeam cu ochiul şi-l vedeam cum mă urmează tăcut. A venit după mine până la cireş. M-am aşezat uşor pe iarbă, să nu deranjez albinuţele şi m-am uitat în urmă. Mergea încet, la fel de graţios ca pe vremuri. 

Când a ajuns, s-a aşezat lângă mine şi se uita în direcţia în care mă uitam şi eu. A spart tăcerea cu un mic mieunat. M-am uitat în ochii lui mari şi verzi, apoi i-am studiat năsucul uşor zgâriat, urechiuşele chinuite de ger şi i-am atins cu o mişcare lentă coada. Mi-era dor de micuţul defect de la capătul cozii, de pata de pe năsucul întotdeauna moale, de mieunatul ăla cald şi dulce.

Am început să vorbesc cu el ca şi când aş fi avut un om în faţă şi în scurt timp am început să plâng. Mi-am adus aminte de toate momentele în care l-am avut alături şi de nopţile în care aveam grijă de el ca de un copil. Încă ştiu tot ce-i plăcea să facă, locurile pe care le prefera, cum îi plăcea să-l alint, ce îi plăcea să audă. Mi-am adus aminte că sunt încă neputincioasă şi că, în prezenţa lui, întotdeauna slăbiciunile mele au prins viaţă. Niciodată nu m-a descurajat, nu m-a criticat, nu m-a neliniştit.

Deşi au trecut ani de atunci, mă cunoaşte la fel de bine. El însuşi a rămas la fel de calm şi de blând. Înţelegător, se cuibărea întotdeauna lângă mine când simţea că sunt supărată şi lua asupra lui toată durerea şi întristarea. Şi încă nu înţeleg de ce. De ce au vrut ei să plece? De ce l-au îndepărtat de mine? Şi de ce mă simt de parcă l-aş fi abandonat în pustiu? Mi-e şi frică să-i întâlnesc privirea. Nu îmi critică neputinţa, dar chiar înţelegerea de care dă dovadă mă face să mă simt şi mai rău. 

Nu am vrut să-l las, nu am vrut să renunţ la el şi la nimic din ce însemna el. Dar tot ce am putut face a fost să vărs lacrimi şi să mă uit cu o privire îndurerată cum mieuna în spatele maşinii care pleca, lăsându-l pe el printre străini. Nu a fost vina nimănui. A fost o decizie luată în grabă, o decizie care nu a fost luată de mine dar care, ca întotdeauna, m-a afectat. 
Dintre toate animăluţele pe care le-am avut pe lângă mine, el a fost special. L-am văzut în coşuleţ şi am zis "Eu îl vreau pe ăsta!", arătând spre el. Îl priveam cum creştea şi îi urmăream fiecare mişcare. Mi-era aşa de drag... 





...şi încă-mi mai este. 

4 comentarii:

  1. Wow.... Nu pot sa zic decat ca mi-ai adus aminte de una din cele mai importante creaturi lasate de Dumnezeu in viata mea... Wich, is my parrot. Was. Dead. Iti dai si tu seama de aici... </3

    RăspundețiȘtergere
  2. Ah...stiu ca ai scris asta mai demulty, insa nu pot sa nu te intreb.Am avut si eu o pisica pe cu care am crescut si care a murit...acum, stau cu puiul ei rasfatat <3 *7 ani in octombrie* si o ador.
    Te inteleg...dar, de ce a fost nevoie sa il dea?

    RăspundețiȘtergere
  3. @Crystal M. Rose
    Pentru că nu l-au mai vrut ai mei...

    RăspundețiȘtergere

Hi! Vreau să încep spunând că toate comentariile sunt moderate aici. Dacă ai chef să spui ceva ofensator la adresa mea, a mamei mele, a familiei mele sau a cititorilor/comentatorilor mei te rog să te abţii pentru că nu există nicio şansă să ţi se publice comentariul şi deci efortul tău este în zadar. Niciunul dintre cei amintiţi nu are ce căuta pe tastatura ta, lasă-i în pace, că sunt oameni marfă. Te rog să-ţi exprimi părerile prezentând întotdeauna argumente şi nu lăsa comentarii de genul "Cool!" sau "Mijto!" pentru că eu ştiu deja cât de cool şi mişto este tot ce scriu. So... lasă un comentariu!